Isabela Vasiliu Scraba - Ocultisme tantrice la Serampore (I)
Petru Romoșan - Agentul neantului Florin Cîţu faţă cu reacţiunea
Ocultisme tantrice la Serampore (II)
Cu ocazia încercării nereușite de a primeni în Wikipedia vechile interpretări ale beletristicii lui Eliade evident depășite, am sesizat tendința wikipediștilor cu putere de decizie de a da „ucazuri”. Ei „înghiață” câte o fișă spre a „legifera” ce trebuie să înțeleagă pasionații operei lui Mircea Eliade. Pe 13 decembrie 2020 făcusem tentativa de a oferi acestei enciclopedii on-line noua mea interpretare a nuvelei O fotografie veche de 14 ani. Citisem prezentarea șchiopătândă în plan ideatic, observând perpetuarea unei grave erori de înțelegere privitoare chiar la miezul povestirii. Fiindcă ea nu ilustrează un Dumnezeu (transcendent) „ca și mort pentru lume” cum scrisese un critic literar, cu toate că și această idee apare printre multe alte idei.
Noua mea hermeneutică era bazată pe observația că, pentru Mircea Eliade, Iisus este viu. Analfabetul funcțional ce „înghețase” fișa, mi-a îndepărtat interpretarea motivând că nu aduce nimic nou. În golul creierului său, Iisus cel viu care acționează în lume nu se distinge de ideea unui Dumnezeu ca și mort pentru lume.
Într-adevăr, povestirea fusese construită tocmai în jurul ideii conform căreia Dumnezeu ca persoană este viu și acționează din iubire chiar și în lumea desacralizată (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Harismele Duhului Sfânt și fotografia „de 14 ani”). Aceasta ar fi alternativa „dispariției” transcendenței, soluția reprezentanților Theothanatologiei, mișcare americană din deceniile cinci și șase, menționată în nuvelă ca „teologia morții lui Dumnezeu”.
Ca să prezinte nuvela eliadescă Nopți la Serampore, wikipediștii cu putere de decizie (vezi Isabela Vasiliu Scraba, Wikipedia confiscată de o mafie cu interese ascunse) îl citează în primul rând pe Crohmălniceanu. Parcă înadins spre a dovedi lipsa de continuitate a înfloritoarei culturi interbelice, – interzisă de „satrapii culturii improvizați în diriguitorii ei, după epurarea intelectualilor adevărați” –, birocrații l-au ales exact pe acel universitar proletcultist care ridicase în slăvi „Drum fără pulbere”, de Petru Dumitriu, dovedindu-se astfel mercenar al ocupantului sovietic care urmărea telefonic de la Kremlin decesele de mari personalități culturale în temnițe și în lagărul de exterminare Dunărea-Marea Neagră.
Inchizitorii cripto-comuniști (care-mi boicotează cât pot difuzarea scrierilor prin wikipedia, pe facebook sau ștergând comentarii pe youtube), l-au selectat pe proletcultist și l-au plasat pe primul loc la note, „lămurind” cititorul de azi că, în opinia lui Ov. Crohmălniceanu, nuvela „relatează o serie de practici oculte” (accesat pe 18 august 2021).
Numele proletcultistului mai este trecut și în a doua jumătate a fișei de prezentare, la capitolul „Analiză”, subcapitolul „Autenticitatea prozei lui Eliade”. Aici fostul ideolog stalinist apare în dreptul unui citat din Eliade, necomentat în nici un fel. La note, „cei slabi, nimicnici și fățarnici” (din umbra wikipediei) au pus așa-zisa „clarificare” după care Crohmălniceanu a scris cu ghilimele ce a scris Eliade înaintea lui.
Cât privește prima notă, nici ea nu lămurește nimic. Fiindcă cine caută relatări de practici oculte va fi dezamăgit de Nopți la Serampore.
Însuși tânărul indianist Mircea Eliade observase că în Vestul superstițios „eschibițiile incerte și oculte” sunt foarte discutate. Așa cum am arătat în prima parte a interpretării Nopților la Serampore, ritualurile practicate de „aprigul Suren” nu numai că nu sunt descrise în nici un fel, dar ele se fac simțite doar indirect, prin efectele lor colaterale.
Ca să devină cât mai vizibilă falia dintre cultura românească dinainte de cel de-al doilea război mondial și maculatura impostorilor ocupând „posturi în învățământul superior, pe la reviste de cultură, la edituri, în minister etc” (vezi volumul predat spre publicare în 1980 și apărut post-mortem, în 1995: Marin Nițescu, Sub zodia proletcultismului. Dialectica puterii, p.375), wikipediștii (care hotărăsc numele frecvent difuzate în enciclopedia de ei confiscată) îl trec și pe proletcultistul Zigu Ornea.
La informația după care Eliade a fost interzis de comuniști, găsim îngrămădite patru nume. În înghesuială este trecut și turnătorul Zigu Ornea/ Orenstein care i-a deschis lui Noica porțile închisorii. Tot spre larga difuzare a anumitor nume, birocrații Wikipediei fac de șase ori trimiteri la banalități sau greșeli de-ale lui Ioan Petru Culianu, foarte probabil unul dintre turnătorii lui Mircea Eliade (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, A fost Culianu turnătorul savantului Mircea Eliade?).
Trimiterile la Crohmălniceanu, Ornea, Culianu și Mihai Iovănel (care s-a „remarcat” scriind și el că Mircea Eliade a fost interzis de comuniști) figurează pentru ca cititorul fișei de prezentare a nuvelei Nopți la Serampore să rămână cu impresia că n-a fost lipsit de niciuna dintre sursele „de încredere”.
Prima oară Culianu este menționat în dreptul informației că în nuvela Nopți la Serampore apar și personaje reale, fapt pe care îl observă absolut oricine îl citește pe Mircea Eliade. Apoi e trecut în dreptul fantezistei afirmații după care Mircea Eliade, ca și Mihai Eminescu, ar fi simțit o fascinație față de India teozofică și tantrică.
A treia oară, asistentul de română de la Groningen figurează la note ca una dintre sursele de mare autoritate din care s-a putut afla că în Memorii, Mircea Eliade „nu menționează aproape nimic despre perioada petrecută la Rishikesh și despre discuțiile cu Shivananda”. Analfabeții funcționali (care nu lipsesc din grupul wikipediștilor, hotărând „înghețarea” unei fișe în forma dorită de ei, ca „Donarius”, cenzorul noii mele interpretări la „O fotografie veche de 14 ani”) nu au avut cum să-și dea seama că prin atare notă nu i-au făcut un serviciu lui Culianu pe care-l doreau ridicat în slăvi (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Micșorarea lui Eliade și gonflarea lui Culianu..., https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/isabelavs-culianugonflat19/ ).
Au atras doar atenția că doctorandul în istoria religiilor nu citise India (București, 1935), unde Swami Shivananda este îndeaproape descris: „spătos, negru și fericit ca un franciscan”.
La Singapore, unde Swami Shivananda (1887-1963) a practicat medicina zece ani, el și-ar fi câștigat prietenia europenilor de seamă „urmând sadhana vedantină și râzând mult” (Mircea Eliade, India..., 2006, București. p.117).
Sub titlul Journal himalayen, asistentul de română al lui Noomen putea găsi la paginile 53-57 ale caietului Mircea Eliade din 1978 (Edition de l’Herne) traducerea în franceză a acestei părți din volumul memorialistic India apărut în plină perioadă de înflorire a culturii noastre interbelice, cultură de nivel universal, cum bine observase Romulus Vulpescu într-o înregistrare postată cenzurat pe 3 august 2020 de „Arhiva TVR”.
Alte trei citări ale lui Culianu sunt extrem de aproape una de alta și se referă toate trei la unul și același volum de Studii românești din 2006, la care s-au făcut și cele trei trimiteri anterioare.
O notă ne lămurește că de la I.P. Culianu ar proveni afirmația după care tema nuvelei este călătoria în timp. Spusă ca atare, afirmația apare cel puțin incompletă, fiind vorba de o „călătorie” în care nu numai timpul se schimbă ci și peisajul, adică spațiul care în urmă cu 150 de ani arăta altfel, cu arbori diferiți și cu construcții între timp dispărute.
Următoarea trimitere la culegerea de articole Studii românești este pusă în dreptul „depășirii condiției umane”, iar ultima subliniază proveniența unei nerozii, trecută cu grijă de adoratorii lui Crohmălniceanu și Culianu.
Asistentul de română de la Groningen (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Ratatele colaborări ale lui Mircea Eliade cu Ioan P. Culianu, https://isabelavs2.wordpress.com/articole/culianu_in_colab3/) ar fi nutrit convingerea că întâmplările descrise în Nopți la Serampore sunt posibil a fi înfăptuite nu doar de studioșii filozofiei Samkhya, dar și de unii studioși care nu au nici o legătură cu spiritualitatea indiană, cum ar fi cei care au pătruns învățătura textelor Cabalei (accesare pe 18 august 2021).
Față de stufoasa prezentare a Nopții la Serampore din wikipedia zilelor noastre, scurta recenzie a lui Octav Șuluțiu (la care m-am referit în partea întâi) este de un cu totul alt nivel. Fiindcă acel critic literar (nemenționat în niciuna dintre cele 70 de note) s-a format „într-un climat de gândire și de creație liberă” (Romulus Vulpescu):
„Să ne amintim ce a însemnat marea înflorire a literaturii române interbelice în contextul literelor europene. Acel extraordinar moment de mare ecloziune care a apărut după primul război mondial. De fapt, după cel mai important eveniment din viața politică și istorică a României: nașterea Statului Român modern: România Mare. Pentru că la 1 decembrie 1918 nu s-a făcut, cum s-a spus până acum, unirea Transilvaniei cu Țara. A fost [doar] ultimul act la întregirea României, foarte important, firește. La 1 decembrie 1918 s-a născut România Mare cu cele zece provincii tradiționale, cu Basarabia care venise (de altfel) mult mai devreme, cu opt luni înainte. Din acest moment când s-a născut România Mare și până la cel de-al doilea război mondial s-a petrecut aici pe solul românesc acea mare înflorire pe care au cunoscut-o artele, știința, cultura, literatura, tot ce a însemnat creier și intelectualitate în Țară. Grație acestui fapt, de altminteri, a putut cultura românească să existe timp de 45 de ani de comunism, de nenorocire... Sigur că au fost lucruri mai puține decât ar fi putut să se creeze într-un climat de libertate, într-un climat de gândire liberă, de creație liberă” (Romulus Vulpescu, https://www.youtube.com/watch?v=IncMg5Zl9k8 ).
Romulus Vulpescu (1933 –2012) credea în continuitatea culturii interbelice, foarte probabil așa cum credeau toți marii scriitori interziși de ideologii comuniști care transformaseră România într-un „Stat-închisoare” (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Statul-închisoare și artistul adevărat (despre „Uniforme de general” de Mircea Eliade).
Într-o discontinuitate sperau doar nulitățile proletcultiste dornice a-și face un nume.
Or, cum niciun turnător stalinist angajat în domeniul ideologic (asemeni proletcultistului Zigu Ornea) n-a fost tras la răspundere pentru întemnițarea creatorilor români din perioada interbelică, foștii proletcultiști și-au păstrat adoratorii lor. Aceștia îi țin și azi în mod artificial în viață, citând negreșit orice banalitate au așternut pe hârtie despre vreun mare scriitor interbelic. Discontinuitatea, în care „satrapii culturii românești” au sperat în van, se face simțită (din păcate) în mediul virtual al wikipediei.
La vremea când a scris Octav Șuluțiu despre volumul Secretul Doctorului Honigberger, care a fost și vremea tânărului filozof Noica, cei doi fiind de un leat, greu s-ar fi remarcat cineva bătând câmpii cu așa zisa fascinație a lui Eminescu pentru tantrism și teozofie sau cu bănuiala că specialiștii în Cabală ar fi apți de „eschibiții incerte și oculte”, ca să folosim și termenii indianistului Mircea Eliade, nu doar cuvintele așa-zisului discipol despre care s-a tot repetat inepția că „și-ar fi întrecut maestrul”.
Privite retrospectiv, nici una din cele șase trimiteri la Ioan P. Culianu nu-și justifică într-altfel prezența, decât ca vagi pretexte de a fi repetat numele celui împușcat de Securitate înainte de a fi angajat ca profesor asociat la universitatea unde savantul Mircea Eliade a predat trei decenii.
Fișa nuvelei Nopți la Serampore oferită de wikipedia conține și alte erori de interpretare cu atenta indicare a autorului interpretării. De pildă, cu trimitere la textul lui Sorin Alexandrescu (neapreciat de Eliade!) publicat ca prefața volumului de povestiri eliadești, wikipediștii (cu pretenția lor prostească de a da „ucaz” de interpretare) scriu că „experimentul este refăcut de învățatul hindus Swami Shivananda”. Ceea ce este în mare parte greșit, nu numai fals interpretat.
Cu obișnuita lui bună dispoziție, Swami Shivananda („cel fericit ca un franciscan”) îi propune orientalistului român, pe care în plimbarea lor de după-amiază îl susținea cu un braț ferm, o „ilustrare” a adevărului cuprins de credința indiană după care legile unei lumi de aparențe sunt și ele simple aparențe.
Evenimentele iluzorii deja întâmplate în magia nopților de la Serampore ar fi posibil să fie repetate de „oricine e stăpân pe forțe oculte”, îi spusese Swami Shivananda.
Deconectarea din condiționarea legilor fizice pretinde însă o condiție inacceptabilă unui european: aceea de a crede, ca și studioșii filozofiei Samkhya, că toate evenimentele sunt lipsite de realitatea lor proprie. Exact ce nu a înțeles tânărul Ioan Petru Culianu când s-a hazardat să-i adauge pe cabaliști.
În nuvela eliadescă, tânărul retras la poalele Himalayei, îndată ce a recunoscut pădurea din apropierea casei lui Dasa, refuză foarte decis „experimentul”. E greșit așadar a crede că un experiment întrerupt ar fi fost „refăcut” spre a ilustra acea aparență a condiționărilor prin legi fizice.
Speriat numai la gândul că va fi pus în situația de a retrăi îngrozitoarele întâmplări din noaptea asasinării Lilei, tânărul l-a implorat pe Shivananda să se oprească (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Ocultisme tantrice la Serampore, Partea întâi, rev. „Acolada”, Satu Mare, iunie 2021, p.12). Mentalitatea europeană în care fusese crescut l-a împiedicat pe tânăr să se amuze de năstrușnica propunere, imediat ce s-a dumirit încotro îl poartă brațul ferm al lui Shivananda.
La urma urmelor, medicul-ascet (cu buna dispoziție ce-i era atât de caracteristică) voia să râdă împreună cu tânărul, nu să-i pricinuiască vreo suferință.
Condiția participării la spiritualitatea indiană a fost îndeplinită de la sine de Anita Moorjani, o fostă bolnavă de cancer limfatic. În numeroase conferințe, ea a depus mărturie asupra uneia din cele mai spectaculoase „auto-deconectări” de condiționările legilor. (https://www.youtube.com/watch?v=rhcJNJbRJ6U ).
De religie hindusă și din copilărie educată în spirit occidental la o școală de limbă engleză din Hong Kong, Anita (n. 1959) a cunoscut pe propria-i piele mult discutata experiență din pragul morții, fiind în comă la spital. Din afara propriului corp s-a văzut zăcând neputincioasă și scheletică așa cum ajunsese în patru ani de boală canceroasă. Doctorul îi spusese soțului ei că ar mai avea doar câteva ore de trăit. Pe 2 februarie 2002, când ar fi trebuit să fie ultima zi din viața Anitei, ea a intrat într-o profundă comă.
Cu aparența că ar fi deja cu un picior în groapă, Anita Moorjani percepea cu mare acuitate – din afara corpului – tot ce se petrecea în salonul în care doctorii vorbeau între ei scoțându-i apă din plămâni să poată respira. Îi asculta pe doctori, îi percepea suferința și tristețea soțului ei care-o ținea de mână și simultan îl vedea pe fratele ei din India care se grăbea spre aeroport să ajungă s-o mai vadă o dată în viață.
Ca în mai toate experiențele din apropierea morții, Anita a avut și „călăuze” dintre cei apropiați care erau deja morți. „Călăuzele” din lumea cealaltă, tatăl și un foarte bun prieten, au îndemnat-o să se întoarcă la viața fizică, nefiindu-i încă sosit ceasul. Să nu moară, așa cum și-ar fi dorit, să revină în acel corp doar „aparent” distrus de boală și să nu-i fie frică (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Dayan, sau, Transparența matematică a realității sacralizată de pașii lui Iisus, https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/isabela-vasiliu-scraba-dayan-transparenta-matematica-a-realitatii/ ), să nu mai trăiască în frică de greutățile vieții, așa cum trăise până atunci.
În cazul ei, „auto-deconectarea” de „legile” cancerului limfatic ce au adus-o la stadiu de schelet care nu se mai poate ridica pe picioare, s-a întâmplat odată cu experiența cufundării sinelui propriu în Marele Tot.
Atunci Anita a avut revelația că viața nu se restrânge la puținul pe care-l vedem și simțim, că Existența este cu mult mai cuprinzătoare și că Divinitatea impersonală îmbrățișează tărâmul de aici și tărâmul de dincolo cu o nețărmurită iubire.
După 30 de ore s-a trezit din comă cu certitudinea că se va însănătoși complet, certitidine imediat împărtășită rudelor. Ceea ce s-a și întâmplat într-un timp uimitor de scurt. Făcând cunoscute întâmplările ei celor preocupați de problema experiențelor din apropierea morții, Anita Moorjani a devenit autoarea volumului de mare succes intitulat Dying to be Me (2012) tradus în nenumărate limbi.
Din povestirea Anitei, interesantă nu este doar „auto-deconectarea” de „legile” metastazei canceroase. Remarcabilă apare și iubirea de toți și de toate care s-a ivit în ființa ei după întoarcerea la viață, precum și îndemnul „călăuzelor” care i-au spus să nu mai trăiască cu sentimentul fricii.
Și în faimoasa Biserică de la Drăgănescu se remarcă scena Pogorârii Sfântului Duh, în dreptul căreia Sfântul Arsenie Boca a scris: „Ziua întemeierii Bisericii, Ziua tămăduirii de frică”.
Isabela VASILIU-SCRABA
Agentul neantului Florin Cîţu faţă cu reacţiunea
Nu e deloc greu de anticipat ce se va întâmpla în PNL în săptămânile, lunile următoare. Susţinut de peste 70 % dintre filiale, Florin Cîţu nu poate fi demis în viitorul apropiat. Mai mult, a primit dispensă pentru că nu are cei cinci ani statutari de vechime în partid, va candida la preşedinţia PNL şi va câştiga cu un scor zdrobitor. Cei care îl vor vota poate se simt şi ei, în sufletul lor, penali şi mulţi dintre ei poate au condus sub influenţa alcoolului, dacă nu şi a drogurilor. Poate că asta ar trebui să înţelegem din susţinerile înflăcărate de care se bucură Cîţu din partea Alinei Gorghiu, a lui Rareş Bogdan, Dan Vîlceanu, deja nou ministru de Finanţe etc.
Florin Cîţu vine, politic, din neant, dar pare, de fapt, să fi fost tot timpul dirijat direct sau „în orb” (o presupunere generoasă!) de SIE, Serviciul de Informaţii Externe. Florin Cîţu a fost introdus în mediul financiar în 2005, prin GEA (Grupul de Economie Aplicată), de Daniel Dăianu (doar?) fost ofiţer SIE (vezi Simona Ionescu, „Istoria profesională a lui Florin Cîţu. Fostul ofiţer de Securitate Daniel Dăianu l-a impus în mediul economic”, evz.ro, 17 august 2021). A fost angajat şi promovat la ING Bank de Mişu Negriţoiu, şi el (doar?) fost ofiţer sau agent SIE (vezi Andreea Matei, „Lista fantomelor Securităţii: Mişu Negriţoiu, ofiţerul acoperit care în prezent ocupă funcţia de preşedinte al Autorităţii de Supraveghere Financiară”, evz.ro, 20 august 2015; o referinţă citată în articol este şi Infern 89. Povestea unui condamnat la moarte, volumul semnat de Mircea Răceanu). Studiile din SUA i-ar fi fost plătite din fonduri DIE de Mugur Isărescu, şi el (doar?) fost colaborator al Securităţii (DIE, CIE, SIE?) prin Fundaţia Internaţională Omenia Ion Diaconescu, sub atenta supraveghere a lui Ioan Talpeş, director SIE pe durata studiilor lui Cîţu în Iowa. Ioan Talpeş ar fi prim-vicepreşedinte executiv al Fundaţiei Internaţionale Omenia Ion Diaconescu, condusă de Minodora Ilie (pe lângă alte surse, vezi şi Cătălin Tache, „Cîţu, trimis la spălat vase în SUA de Talpeş de la SIE!”, national.ro, 7 iulie 2021). Poate numai întâmplător, Mugur Isărescu, Minodora Ilie şi Florin Cîţu sunt toţi legaţi de Vâlcea.
În plus, Florin Cîţu a fost introdus în 2016 în PNL şi pus pe listele pentru Senat de preşedintele PNL de atunci, Alina Gorghiu (un fel de Elena Udrea a PNL, şi ea cu aspiraţii prezidenţiale, plus conexiuni în Sistem) şi de Lucian Isar, prezumtivul soţ al Alinei Gorghiu, care, la rândul lui, ba e, ba nu e fiul generalului SIE Ioan Isar, dar care ar fi sigur acoperit SIE (după „colegul” său Victor Ponta, fost prim-ministru şi fost SIE la rândul său – vezi Bogdan Tiberiu Iacob, „Meciul Ponta-Isar, război fratricid în SIE?”, inpolitics.ro, 10 februarie 2016). Cam mult SIE pe drumul presărat cu stele al lui Florin Cîţu până la funcţia de prim-ministru al României şi de preşedinte PNL!
Dar are dreptul un serviciu secret să-şi plaseze oamenii, agenţii sau ofiţerii, în fruntea guvernului şi a statului român ori a partidelor politice? Sau asistăm la un hold-up deja la vedere al Securităţii asupra statului? Desigur, oricum, tot românul crede ca suntem conduşi de Securitate. S-a văzut şi prin Traian Băsescu zis Petrov, şi prin destui alţii, dar parcă lucrurile nu au fost niciodată atât de flagrante şi de sfidătoare cum sunt azi, cu pseudohipsterul Florin Cîţu. Cine să-i bareze marşul triumfal spre preşedinţia României, de exemplu? Ludovic Orban, el însuşi fiul unui ofiţer de Securitate perfect acomodat cu agenţii acoperiţi din politică şi din presă şi cu neosecuriştii propriu-zişi?
Ştim cu certitudine că PNL e compus încă din două partide, fostul PNL şi fostul PDL al lui Traian Băsescu, Emil Boc etc. După fuziune au fost scoşi în faţă mai ales foştii penelişti, ca Ludovic Orban sau Alina Gorghiu. Prin Florin Cîţu şi Rareş Bogdan, care nu sunt nici foşti penelişti şi nici foşti pedelişti, PNL-ul actual se apropie în mod evident de USR-PLUS. De fapt, apropierea dintre fostul PDL (din actualul PNL) de progresiştii neomarxişti de la USR-PLUS e mult mai organică decât poate părea la prima vedere. Fostul PDL e un fel de nou PCR, iar USR-PLUS e un nou UTC, atâta doar că nici unii, nici alţii nu mai derivă din PCR, ci direct din Securitate, veche şi nouă. Să ne amintim că aşa-zisa revoluţie din 1989 poate fi văzută şi ca o victorie a Securităţii române asupra Partidului Comunist Român. Deci sunt Florin Cîţu şi Rareş Bogdan mai degrabă userişti? Da, în măsura în care toţi sunt giraţi de Securitate: Rareş Bogdan, pe faţă, de actualul director SRI, şi de aceea îşi permite să dea peremptoriu lecţii naţiunii pe toate televiziunile.
Ce ar urma deci să se întâmple după Congresul PNL din septembrie? Normal ar fi ca fostul PNL să se separe de fostul PDL. Lucru care nu se va întâmpla totuşi. Pentru că „băieţii” şi „fetele” nu sunt de capul lor. Iar proiectul creării marelui partid „de dreapta”, unirea PNL cu USR-PLUS, marele partid al noii Securităţi, de orientare euroatlantică, trebuie să se nască pentru viioarele alegeri prezidenţiale. Şi să guverneze România în următorii 50 de ani, în strânsă colaborare cu partenerul nostru strategic. Dar unde sunt România şi românii în aceste vaste manevre militare? Dacă nu e clar încă, România aşa cum am cunoscut-o nu mai există, trebuie să dispară. De fapt, în mare parte a şi dispărut. Acesta a fost rolul jucat de Traian Băsescu şi Klaus Iohannis, cu puternica susţinere a serviciilor noastre speciale. Românilor nu le mai rămâne decât să se întrebe unde ar putea fugi de-acasă.
Presa de investigaţii a dispărut din România începând din 2005, primul an al primului mandat al lui Traian Băsescu. Nu e de mirare deci că această dispărută presă de investigaţii nu a reuşit încă să afle cine a plătit studiile lui Florin Cîţu din SUA, cu probe şi documente, nu doar cu zvonuri, şoapte şi surse anonime. Vom afla, la fel ca în cazul lui Traian Băsescu, că şi Klaus Iohannis are un nume de cod încă dinainte de 1989? După regretatul Marius Albin Marinescu, cel mai tenace expert în Klaus Iohannis (vezi articolele sale de pe justitiarul.ro), nu trebuie să avem nicio îndoială. Iar în legătură cu Klaus Iohannis, mai merită clarificată o problemă, pusă tot de Marius Albin Marinescu : e adevărat că Iohannis a intrat la facultate pe locurile rezervate minorităţilor, aşa cum era moda vremii? Dar la toate aceste necunoscute românii riscă să aibă desluşiri abia peste 10 ani sau mai mult, când ele nu vor mai interesa pe nimeni.
Adevărata întrebare în cazul megascandalului Florin Cîţu ar trebui pusă în legătură cu rolul SIE în politică. Mai este acesta un serviciu românesc de informaţii sau e doar servantul corupt al unor servicii străine mult mai importante şi mai puternice? N-ar trebui să înceapă repararea României cu o reformă serioasă a serviciilor secrete, poate mai întâi chiar cu SIE? „Agentul neantului” (expresie a genialului poet Mihai Ursachi) Florin Cîţu are toate şansele să devină preşedinte PNL în septembrie. Cei care au mizat pe el nu s-au înşelat, cunosc bine terenul, sunt realişti. Dar românii cu ce au greşit?
Petru ROMOȘAN