Gheorghe Grigurcu - În aerul Hexagonului
Constantin Trandafir - LUMEA PERSONAJELOR LUI MARIN PREDA
Daniel Marian - Amiaza poeziei
Mircea Popa - Ion Petrovici – călătorul
Rodica Lăzărescu - MAGDA URSACHE - Ars scribendi
Tudorel Urian - Anotimpurile delicateții
Zenovie Cârlugea - Chemarea Operei la fața locului – reînvestirea alodiului ipoteștean


                            În aerul Hexagonului

        Dacă Albert Camus a caracterizat Franța drept „o revoltă fie și in spe”, ne putem da seama că realmente spațiul acesteia ilustrează diversele formule ale aspirației spre libertate, aidoma unui specific pe care în multitudinea obiectivelor sale istoria l-a confirmat mereu. Libertatea: un ecuson al spiritului francez. Între disciplina germană și reticența britanică, Hexagonul e un centru al vitalității insubordonabile, efervescente. Avînd fericitul prilej de-a locui acolo în calitate de universitar, Vasile Spiridon ne oferă un examen al spiritului galic iremediabil rebel, într-o serie de secvențe complementare, pornind din diverse puncte tematice, sugerînd însă o imagine de ansamblu. Astfel de pildă trubadurii ar putea fi socotiți precursori ai senzualității expresive, ai lipsei de conveniențe din lumea erotică actuală, întrucît „legăturile amoroase trubadurești (fin’amor) propuneau, în această nouă vîrstă ovidiană medievală, un cod al liberei alegeri. Între limitele lui, doar dragostea ilegitimă era considerată autentică, adulterul fiind acceptat în mod tacit în condițiile de atunci, ale unei căsătorii pur contractuale”. De o etnie eterogenă, Apollinaire cel mal aimé s-a integrat totuși în duhul francez, „reinventîndu-se” sub semnul unei aventuri induse. După ce „mama l-a recunoscut după aproape trei luni de la naștere, iar tatăl i-a rămas necunoscut, frenetic deambulant, frate bun cu emigrantul și cu actorul”, poetul „a fost martorul unei tumultuoase epoci, în care vitalismul, valorificarea tinereții, a sensibilului, a instinctivului au învins înțelepciunea și prudența”. Relevantă ni se înfățișează de asemenea teza „idioritmiei” susținută de Roland Barthes, „o «fantasmă a sociabilității»”, exprimînd ideea tipic franceză conform căreia ritmul individual se cuvine menținut în interiorul colectivității. „Doar între cadrele acestei coabitări ideale nu s-ar atenta la libertatea individuală, la fragilitatea marginalității”. De o specială atenție se bucură anul rebel prin excelență 1968. Cîteva țeluri asociabile a avut mișcarea înnoitoare din acel caloric moment. Un produs al său l-a reprezentat extinderea libertăților în sfera sexuală, cu norme pînă atunci încă suficient de rigide, într-o societate cu cerințe frecvent puritane: amplificarea transgresiunii sexuale interzise, destrămarea cuplurilor doar aparent stabile, sporirea divorțurilor fiind asociată cu scăderea numărului de căsătorii, încurajarea concubinajului inclusiv al celui juvenil, suspendarea legii ce interzicea avortul, acceptarea orientării homosexuale, a unor practici hedoniste încă nepermise etc. La etajul civic, liberalizarea cenzurii cinematografice, privatizarea radioului și televiziunii spre a se sustrage confiscării lor de către puterea politică. O nouă revoluție? Accepție ambiguă, întrucît s-a văzut trădată nu doar de către comuniști, ci și de către unii „șaizeciști”. Un „maraton al pălăvrăgelilor”, după vorba lui Raymond Aron? Sau o simplă comedie conform lui Eugène Ionesco? „Mai ‘68 a fost un moment al defulării, scria dramaturgul, care mă face să gîndesc la Carnavalul din Köln, dulce, fals răutăcios. Nu a fost o revoluție, ci o distracție a bogaților stîngiști, arondismentul XVI. Unii dintre ei aveau intenții interesante, dar nu a durat mult timp. Au devenit bravi burghezi și notari mai puțin bravi”. Opinia lui Vasile Spiridon: „În fond, această «revoluție de catifea» care a durat aproape o lună nu s-a soldat decît cu foarte mulți răniți, dar cu nici un mort pentru «cauză». S-au înregistrat două morți accidentale, iar nu incidentale, în orice caz o simbolică echilibrată, victime fiind un student și un polițist”. Oricum măcar încă un spasm al organismului social în drumul său perpetuu spre eliberare. De reținut că tulburările din 1968 au afișat numeroase graffiti cu iz suprarealist: „«Neacceptarea industrializării forțate» s-a exprimat nu în termeni politici, ci prin intermediul conceptelor luate din teritoriul sociologiei. Astfel, condamnarea unui alt triunghi de fier: «metro – boulot – dodo» și alte numeroase graffiti mai mult sau mai puțin suprarealiste («Visul e realitate!», «E interzis să se interzică!», «Sub pavaj, plaja!», «Fiți realiști, cereți imposibilul!» – semnele exclamării îmi aparțin) exprimă refuzul manifestat față de reclamele unei societăți capitaliste îmbătate de propriile succese, alienînd indivizii în dubla lor calitate de producători și de consumatori de bunuri totodată”. Născută preponderent în mediul galic, avangarda își spunea din nou cuvîntul aidoma unui indiciu al conexiunii fluxului agitatoric stradal cu zona creației. Elocvente sunt o seamă de expoziții consacrate mișcării Dada, inițiate de românii Tristan Tzara și Marcel Iancu/ Janco. Firește existențialismul frenetic, protest implicit împotriva oricăror limite, caracteristic dadaismului, își dorea o condiție transistorică și transculturală. „În reevaluarea globală a sistemelor de gîndire și de creație, un loc important îl ocupă receptarea și apropierea artelor extraoccidentale, prezente în multitudinea modurilor de expresie. Cu un veac în urmă, viziunea occidentală despre continentul african era aceea că ar fi tradițional și anistoric, încremenit în timp”. Apare convocat în prezentul conclav liberalizant pînă la capăt și un alt român, Paul Goma – se putea altminteri? – cu o profesie de credință dadaistă pur sînge: „Eu nu sunt om, nu sunt membru al societății, eu nu respect conveniențele, nu respect fidelitatea în prietenie; sunt brutal, sunt nedrept, sunt imposibil – deci îmi merit locul «la colț» – în care singur m-am postat – sau încolțat… (și de acolo împroșc venin și înjurături)”. Nu cumva atractivele tablete-eseuri ale lui Vasile Spiridon au ca resort subliminal și setea noastră de libertate încă nesatisfăcută pe de-a-ntregul, devenită reflex al celor care am trăit opresiunea totalitară? Încă o istorică fraternizare cu aerul moral, repetitiv stimulator, al Hexagonului…

                                                          Gheorghe GRIGURCU
         
        Vasile Spiridon: Hexagonale I, pre-cuvîntare de Constantin Dram, postfață de Adrian G. Romila, Ed. Eikon, 2020, 226 p.





        LUMEA PERSONAJELOR LUI MARIN PREDA

        Istoricul şi criticul literar Marin Iancu, unul dintre cei mai prodigioşi autori de manuale şcolare, un statornic admirator şi cercetător al operei lui Marin Preda, a publicat de curând un volum impozant despre lumea personajelor sale (Editgraph, Buzău, 2021). În Notă lămuritoare, semnatarul cărţii ne reaminteşte de un Dicţionar al său pe această temă şi menţionează cuprinderea totală a personajelor din opera literară a scriitorului în iniţiativa actuală: „… fişele de descriere au fost concepute sub forma unor texte de factură explicativ-eseistică, diferite ca întindere, în funcţie de statutul fiecărui personaj în parte, de la articolele complexe, de zeci de pagini, consacrate personajelor cu o prezenţă privilegiată la nivelul textului literar respectiv, la cele mai restrânse, unele doar de câteva rânduri, destinate apariţiilor fugare sau de fundal. Sugerăm în acest mod itinerare eficiente de lectură, o strategie precisă de generare a unui complex de interferenţă şi de surprindere a poziţiei persoanei la nivelele structurii textului analizat”. Cu aceste note lămuritoare, cu prezentarea cuprinzătoare (11 p.) a prof. univ. dr. Mircea Popa şi cu sugestiile lui Stan V. Cristea s-au pus la îndemâna recenzentului surse abundente de înţelegere a acestui impresionant efort (555 p.).
        Aproape o mie de nume sunt supuse comentariului, pulverizate în stări de conştiinţă, manifestări de comportament, în jocul aparenţă-esenţă şi potrivit ambiguităţii faptelor şi caracterelor. Rezultă că opera lui Preda, ca orice creaţie literară rămâne în mintea cititorului prin personajele sale, instanţe narative cu care empatizăm şi facem cunoştinţă, în mod indirect, cu ideile, concepţiile şi arta scriitorului. Autorul dicţionarului observă cum „fiinţa de hârtie”, personajul, reprezintă rezultatul unui proces de obiectivare a creatorului, că deţine o independenţă a lui şi o logică internă care îi guvernează manifestările. De precizat că Marin Iancu a publicat deja, în anul 2000, volumul Marin Preda. Reflecţii, amintiri, confesiuni, un „dicţionar de idei” ale scriitorului cu privire la lumea ţărănească, iar mai încoace alcătuieşte o antologie de asemenea reflecţii despre universul „moromeţian” în proces de stingere. Acum s-ar putea spune că îl reconstituie prin această lume a personajelor, căreia îi realizează şi o „schiţă orientativă de încadrare tipologică”, aşa de complexă încât dobândeşte însemnele unei substanţe narative. Câteva tipologii: moromeţieni de planul întâi, moromeţieni de planul al doilea, misterul feminin, „spiritul primar agresiv”, lumea universitarilor, sub incidenţa istoriei, victime ale regimului comunist, familia medicilor, familia Sterian, alte încadrări tipologice…
        Să luăm un exemplu, „misterul feminin”. E bine cunoscut interesul predist pentru personajele feminine, de multe ori ele fiind pe planul întâi. Într-o ordine aleatorie şi selectivă, criticul numeşte „adolescenta naivă” (Paula), „autoritatea feminină” (Rodica Sterian), „conformismul şi nefericirea” (Irina Munreanu), „dăruirea în iubire” (Rădiţa), „demnitate în sărăcie” (Irina şi Gheorghiţa, surorile lui Birică), „demonism şi fantezie” (Matilda), „dragoste şi ură” (Mimi Arvanitache, Luminiţa), „erotism şi responsabilitate profesională” (Lavinia Mureşanu), „erotism şi senzualitate” (Nineta Romulus), „feminitate şi inocenţă” (Mariana Bogdan, Drina, Ana Kolda), „feminitate şi bogăţie sufletească” (Suzi Kulala, Căprioara, Tasia Lemnaru, Polina), „feminitatea instinctuală” (Sora, Fica, Mocanca), „„frumuseţea neconvenţională” (Clara Micu, Micuţa statuetă), „frumuseţe şi inteligenţă” (Cora Petraşincu), „feminitatea malefică” (Guica, Matilda, Catrina), „ipostaza femeii-victimă” (Căprioara, Domnişoara Nuţi, Sanda Bujor, Floarea Damian), „iubirea maternă” (Silvia Petrini), „între teluric şi senzualism” (Maria – Nicolae Maria – Ioana Radii), „neîmplinirea erotică” (Tanti Cecilia, Sibila), „redobândirea demnităţii” (Ana Roşculeţ), „senzualitatea simplu dăruită” (Nineta Romulus), „cupluri erotice” (Polina-Birică) etc.
        Protagonistul „absolut” este, desigur, Ilie Moromete, căruia i se alcătuieşte o fişă de 16,50 pagini, – un eseu revelatoriu din toate punctele de vedere. S-au scris sute de pagini despre el, omisă este în general originea numelui său în Ilya Muromet, cavalerul epic din folclorul rus. Destinul lui ilustrează o „temă fundamentală” (timpul n-a mai avut răbdare), evoluţia lui din perspectiva „caracterului universal al experienţei ţărăneşti” situându-l într-o ţesătură complicată de determinări. Eroul lui Preda „are valoare de prototip, trăind în convingerea neclintită că existenţa sa reprezintă lucrul cel mai important din univers”. Portretul convoacă înfăţişarea, intelectul, caracterul (blândeţea, spiritul contemplativ, ironic); e „visător şi meditativ”, iubitor al vetrei satului, „considerată vatră a întregii lumi”. Pentru a-şi închega discursul, autorul recurge la foarte multe referinţe, care să-i sprijine felul în care vede el însuşi imaginea personajului, pornind de la realitatea textuală, de unde citează cu satisfacţie. Metalimbajul, magia cuvântului îl indică pe povestitor, exercitând asupra celor din jur o fascinaţie aparte, cum, de exemplu, e relatarea călătoriei la munte, unde fusese să vândă porumb, sau „jocul” faţă cu Jupuitul venit să perceapă achitarea „foncierei”. „Prizonier parcă fără scăpare al elementelor şi al lui însuşi” , Moromete a înţeles că independenţa spiritului constituie cheia libertăţii umane. Pe patul de moarte, găseşte să-şi reafirme demnitatea: „Domnule, eu totdeauna am dus o viaţă independentă!”. Un comentariu la fel de însufleţit (14,50 pagini) produce şi Niculae Moromete, la care sunt incluse şi elemente autobiografice ale lui Marin Preda; aici referinţele fiind mai restrânse, eseul se articulează din considerentele critice ale cercetătorului. Critica criticii distinge o complexă percepţie a personajului, de la copilul dornic de învăţătură la momentul în care Niculae începe să-şi caute sensul existenţei („Eu îmi caut eul meu”), până când devine adeptul unei „noi religii a binelui şi a răului”, cum crede că este noua dogmă, socialistă. Discuţiile dintre tată şi fiu din volumul al doilea al romanului sunt interpretate ca o confruntare între două concepţii de viaţă, între două civilizaţii şi, nu în ultimul rând, între generaţii. Se dau la iveală particularităţile de construcţie a personajului, cum portretul lui se edifică treptat, indirect, pe linie etică, şi direct – perseverenţa în continuarea studiilor până ajunge inginer horticol. Activistul de partid e dezamăgit, destituit, şi intră într-o etapă a recluziunii, pentru a reveni în diverse moduri şi în diverse ipostaze literare. „Prins în ţesătura foarte ciudată de interese colective şi individuale, de deformări, Niculae pare un erou camilpetrescian, preocupat să înţeleagă ceea ce se întâmplă cu istoria” (O. M.). Şi Marin Iancu: „Pentru Niculae, în acest context, amintirea vârstelor trecute, ca reper cu valoare simbolică, are semnificaţia unui memento de anvergură mitică, iar fascinaţia faţă de destinul bătrânului său tată este de-a dreptul copleşitoare. Refuzând să fie «robit şi determinat iraţional» «de istorie», pentru eroul din Marele singuratic istoria nu e un inventar de întâmplări eroice sau tulburi, ci capacitatea de a extrage în mod liminar, dar în plan mediat şi subteran, ritmul semnificativ al evenimentelor”. Dintre personajele feminine este investigată Matilda, personajul unic în literatura noastră, „un caz spectaculos de transformare morală şi afectivă la dimensiunile monstruozităţii”; „Trecând treptat de la momentele de euforie sau de perplexitate la teamă şi repulsie, adevărata tragedie a lui Petrini începe cu adevărat odată cu Matilda, prin evoluţia ei dramatică, relaţia dintre Matilda şi Petrini devenind, dincolo de o simplă «iubire conjugală», una dintre cele mai interesante şi complicate poveşti de prietenie, dragoste şi ură din literatura română”.
        Interesat de a pătrunde particularităţile de construcţie a eroilor, autorul Lumii personajelor lui Marin Preda analizează, comentează şi caracterizează alţi componenţi ai aceste lumi real-miraculoase. El pune în mişcare structuralismul genetic, critica psihologică, ca disciplină a interiorităţii, dar mai ales sursele care sugerează inefabilul, numeşte dominanta figurilor centrale, le urmăreşte în ipostazele definitorii: tipologic, narator, actor, alter-ego, reflector. Abordarea e de regulă bine temperată, conturând personalitatea criticului mai ales sub latura tenacităţii şi vigurozităţii.

                                                          Constantin TRANDAFIR



                                  Amiaza poeziei

        Treizeci de ani de poezie într-o carte, precum într-un snop de spice, spicele pregătite de un nou belşug. Răsărituri deopotrivă cu apusuri se identifică în mirajul „Laptelui negru” al lui Radu Ulmeanu (Ed. Brumar, 2008), împlinind median o adevărată amiază a poeziei.
        Felurite emoţii, de la efuziuni, euforii, exaltări ale începutului, până la asperităţi ale descoperirii lumii pe măsura trecerii prin aceasta, culminând atunci când e posibil conclusiv, „Uneltele apocalipsei/ nu sunt altceva/ decât elementele/ logicii poetice/ în desfăşurare.” (***), „Apocalipsa a-nceput/ odată cu creaţiunea/ confundându-se” (***) – din volumul „Uneltele apocalipsei” (1981).
        Făcând parte din generaţia șaizecistă avându-l în frunte pe Nichita Stănescu, acelaşi miraculos al poemelor acestuia se simte şi la Radu Ulmeanu. Simţirea este transpusă într-o exprimare „verde-n faţă”, ca-ntr-o respirare vie, fierbinte. Cât de frumos poate fi, iată, începutul iubirii, ca un vis ce n-a mai avut răbdare să se se împlinească... „Pe mine m-a iubit o fată pe lume,/ naşterea mea ea a ştiut-o,/ zodiile mele le-a rotit/ astfel ca sufletul meu/ să tremure clipă cu clipă de dragoste./ Pe mine m-a iubit o fată pe lume/ şi m-a legănat în braţele ei/ ca pe un prunc, până când/ am devenit o mare de flamuri/ albastre, o mare bătută/ de vânturi uscate, de călduri./ Eu singur mai ştiu,/ fata aceea a dispărut/ când învăţam să iubesc,/ ca lumea să fie cutreierată/ de cuvintele ei bănuite,/ ca lumea să fie/ sufletul ei care mă caută,/ cu disperare mă caută./ Pe mine m-a iubit o fată pe lume.” (Pe mine m-a iubit) – „Infrastructuri” (1965-1967).
        Foarte curând, se petrec unele metamorfoze, fiind conştientizate elementele grele, opozante care întreţin balanţa rotirii în univers, printr-o spiralare fără de sfârşit. Discursul devine mai tăios, energic şi chiar alergic punctat... „Mă culc în fiecare noapte/ pe partea mea de lume şi de pământuri dată,/ dar colcăie sub mine râzând/ stelele şi pustiul. Cu ochii rupţi/ de sete mă întorc/ în jurul sufletului meu şi rabd/ să mă desfacă umbra mea,/ sub casă aşteptând să vină mirii./ o linişte de foc se face scrum,/ pe zaruri albe se roteşte/ luna şi strigă-n polul nord/ al morţii mele pinguinii./ Abia dacă mă mai atinge un dor nebun/ să vină marea pe o funie albastră/ şi să-mi despice capul, aşteptând/ ceva ca un coşmar blindat să iasă.” (Pe partea mea de lume) – „Pe partea mea de lume” (1968).
        În „Porţile nopţii” (1971-1972), poetul devine romantic, rămuros implicat în fenomenul poeziei de dragoste, ca în singura preocupare care cu-adevărat contează. El trece la un complex ideatic şi imagistic exclusivist, în formulă strict personală, cu duioşie dar şi cu unele porţii de zimţi... „Trupul tău, femeie, vioară de aur,/ a răguşit cântând./ Mâinile tale, coarde ale rumorii,/ mă înconjură blând.// Lângă tine îmbătrânesc copacii,/ şi-aruncă pe tine o coajă amară./ Frunzele ţi se năruie-n păr/ ca o ploaie de vară./ Rară eşti pe pământ şi rară în cer,/ şi singură, acoperită de rouă./ Trupul meu fulgerând/ te taie în două.” (Trupul tău), iar în „Cosmos suav” (1973), atmosfera aceasta inedită şi incisivă continuă în note similare, sau asemănătoare: „Mă tângui atât de suav alături de tine/ încât ochii tăi încep să respire,/ gura ţi se închide mocnind/ şi tulburi florile pe umeri ţi se lasă// Garoafe reci ca şerpii/ îţi cresc în păr/ şi sângele sub pielea ta îngaimă/ mirosul nopţii// Sub frunte porţi două fântâni adânci,/ acolo sufletul meu alb roteşte/ ecourile lumii şi iată, doborâtă/ e pasărea ce te şopteşte/ şi gheara mea sub aripă o strânge” (Mă tângui).
        Pentru ca, în „Ospeţele iubirii” (1974), tratarea temei deja autoimpuse, să se diversifice, căpătând nuanţe tot mai decise spre un plan propriu filosofic... „Ce spune o femeie despletindu-şi părul/ e o mirare,/ ce spune trupul ei gol,/ curat, ca o lumină-n picioare,// abia stând de vânturile ce bat,/ de cele care se sting, de cele ce urlă,/ de strigătele noastre apropiindu-se/ precum clopotarii de turlă.// Ce spune somnul femeii abia strânsă în braţe/ adormind după dragoste cu genele moi/ (pieptul umed, retinele arse,/ sufletul care mai vorbeşte cu noi).// Un pumn de pământ în care sexul/ cu spaimă şi ruşine acoperit e,/ De-acolo a ieşit cândva universul,/ ca mânzul de aur, dând din copite.” (Ca mânzul de aur).
        „Orfeu” (1975) – „Atât de suavă”, unde apropierea Nichita se simte mai pregnant, deja limbajul căpătând acea greutate dată de diversificarea direcţiilor pornind de la câte un element fixat: „Era atât de suavă că se spărgeau pietrele pe urmele ei şi ţipau/ era atât de suavă că se apropiau căprioarele şi bolboroseau ca apa/ era atât de suavă că se urneau constelaţiile/ şi pica din cer câte-o stea/ pe umerii ei cântători şi fumega pământul/ şi mierlele se schimonoseau/ era înaltă ca un catarg şi trăgea de frunzele copacilor/ iar copacii se înfigeau cu disperare în rădăcini// Numai sufletul meu murmura toropit/ numai ochii mei se ridicau strălucind şi roteau universul/ pe lângă mâinile-i reci şi subţiri, ucigaşe şi albe”.
        Acelaşi lucru se poate spune şi despre „La Babilon” (1977), cu „Erai”: „Erai mai mult moartă şi erai mai mult vie,/ erai mai mult decât n-ai fi fost,/ îl atingeai pe îngerul morţii de departe/ şi lumina întreagă te ştia pe de rost.// Erai mai biblică decât regele David/ şi mai sfântă decât eterul,/ încât fiinţa mea îşi găsise/ în părul tău fumegos emisferul.// Erai pe tot pământul şi pluteai pe ape/ şi-n cer sticleai ca steaua şi cântai,/ erai o fată, erai aerul, potopul,/ şi moartea mea, chemându-mă, erai// Căci numai eu pierdusem orice sens/ şi luminam cu ochii depărtarea/ scurmându-te mereu în univers,/ când tu-mi scăldai picioarele, cu marea.”
        Pentru anul 1987 avem „Sonete”, printre care acesta, fabulos: „Implor iubirea ta acum, chiar milă,/ precum Baudelaire într-un sonet iubit./ La fel ca el acum, prăpăstuit,/ pradă blestemelor le sunt, copilă.// Nu ştiu ce vrăji ascunse mi-ai făcut/ şi cât mi-ai descântat seară de seară,/ ce buruieni a strâns vreo babă-n gheară,/ să-mi lege inima cu-al tău sărut// Picioarele şi mâinile-mi sunt bete/ şi lângă tine moartea o respir,/ de parc-aş fi băut catran din Lethe.// Flăcări pe gură scot, ca-n cimitir/ morminte vechi. Ceţoase sileate/ mă-atrag în noapte, spaimă, în delir.” (***).
        O puternică esenţializare se produce odată cu „Amprente”, în 1988, astfel: „În seara asta nu-mi vorbeşte/ niciunul din misterele lumii.// În seara asta iubita mea/ e mai opacă decât oricând.// În seara asta privesc luna/ ca pe o târfă bătrână.// În seara asta mă uit în oglindă/ şi nu mă văd.” (Seară).
        În 1995, aflăm „Ce mai e nou cu Apocalipsa”, şi iată un convingător „Argument” liric: „Nu-mi trebuie modele/ pentru facerea lumii,/ doar un ciripit de pasăre/ ca impuls iniţial.// Marii specialişti ai cosmologiei/ ar trebui să se recunoască vinovaţi/ pentru lipsa lor de imaginaţie.// Viaţa viitorului univers/ nu este nici ea un mister./ Războaie, bombe, sperjur,/ jafuri, măceluri şi, din când în când,/ o speranţă.// Singura problemă e a sfârşitului./ Singurul lucru confuz,/ singurul argument/ pentru a reinventa omul”.
       
        În final, doresc să completez acest minimal expozeu, cu un fragment din ampla prefaţă a cărţii, semnată de Gheorghe Grigurcu: „Mai curând decât de spirit, Radu Ulmeanu e ațâţat de materie. Aceasta e provocată, chemată la mereu reînnoite confruntări. Sumeţirea argheziană, intransigenţa lui Labiş, ceva din adierea atroce a peisajelor lui Caraion îşi află ecoul (unul umoral, nu de scriitură) în factura acestui discurs ce acordă faptului cotidian un aer de fabulos rece, terifiat”.

                                                                                  Daniel Marian




                            Ion Petrovici – călătorul

        Despre omul de cultură, filosoful, demnitarul și memorialistul Ion Petrovici se vorbește destul de puțin astăzi, când tot mai puțini oameni reprezentând stilul aristocrat, cu studii temeinice în străinătate, cu o oratorie elegantă și plină de grație, mai pot fi văzuți printre noi. Modelul e cel al necioplitului, incultului, cu studii făcute „la distanță” sau la universități particulare, unde lecturile obligatorii și temele serioase de seminar, soldate cu conspecte minuțioase și dezbateri serioase de idei au fost reduse la minimum, dacă nu eliminate cu totul. Or, Ion Petrovici a avut norocul să-l aibă profesor pe Titu Maiorescu, căruia i-a devenit discipol preferat. Așa ajunge să urmeze studii filosofice serioase la Leipzig, unde l-a avut profesor pe Wilhelm Wundt și apoi la Berlin cu Wilhelm Dilthey. Activitatea științifică începută de timpuriu este dusă într-o serie de reviste internaționale, fără să neglijeze și tiparul național, prin lucrări ca Cercetări filosofice (1907),Noi cercetări filosofice (1911), Teoria națiunilor (1910), Probleme de logică (1911), cu incursiuni în opera lui Kant și Schopenhauer. Numit la întoarcerea în țară ca profesor de logică la universitatea din Iași, el se face repede cunoscut prin conferințele și prelegerile sale și mai ales prin scrierile care ies din sfera fillosofică, ținând mai ales de memorialistică și de literatura de călătorie. În primul caz a semnat mai multe cărți de amintiri, precum Amintiri universitare (1920), Figuri dispărute (1924), Văzute și trăite (1926), Din amintirile unui fost dregător (1934), Amintirile unui băiat de familie (1938), De-a lungul unei vieți (1963) etc. În cel de al doilea caz, profesorul s-a remarcat prin notele sale de călătorie făcute mai ales prin țările europene, cu volume precum Raite prin țară (1926), Felurite. Note de drum (1928), Impresii din Italia, I-II (1930-1938), Peste hotare (1931), Însemnări de drum (1983) etc. Profesorul ieșean, ajuns în 1940 să predea la universitatea din București, a fost în mai multe rânduri ministeriabil, cunoscând de aproape și viața politică din țară, unde, din păcate, a fost ministru al Culturii în timpul dictaturii antonesciene, plătind pentru aceasta cu ani grei de temniță. Oricum am lua-o, a fost una dintre figurile parlamentare și universitare care a reprezentat la nivel înalt România și cultura ei.
        Ion Petrovici a avut șansa să se nască într-o familie înstărită, unde limbile străine erau învățate de la sursă. Afirmă în mai multe ocazii că atmosfera din orășelul său natal, Tecuci, era foarte franțuzită, că mama sa folosea limba franceză în conversațiile cu prietenele și că se abonase la colecțiile parisiene de romane franțuzești, pe atunci la modă. Copilul Petrovici le știa pe de rost titlurile și autorii, în rândul cărora figurau autori ca Daudet, Maupassant, Ohnet, Copée, Marcel Prévost, Alexandre Dumas, Hector Malot, Paul Bourget, Pierre Loti, André Theuriét. Crescând într-o atare atmosferă, viitorul profesor își formează de mic o frumoasă cultură, pe care o completează cu știința oratoriei catedratice, încât ajunge unul dintre cei mai agreați conferențiari și oratori parlamentari. Ca atare, prezența lui este aproape indispensabilă în culegerile și antologiile de artă retorică și parlamentară românească. Despre Ion Petrovici se poate spune că a fost oratorul de serviciu al generației sale. De fiecare dată când era vorba de vreun eveniment oficial, autoritățile recurgeau la el, deoarece tonul său echilibrat, cadența plăcută a vorbelor se împleteau cu o caracterizare foarte aproape de adevăr, în care predominau părțile bune ale omagiatului, felul în care s-a dăruit activităților publice. A ajuns să posede astfel o întreagă colecție de discursuri aniversare, comemorative sau funebre, închinate unor miniștri, profesori, scriitori, oameni de cultură. Volumul se cheamă Momente solemne (1937) și strânge sub aceleași coperți texte bine drămuite și simțite. Numele celor înscriși pe răbojul său este extrem de ridicat și aglutinează nume ca Barbu Delavrancea, Aristizza Romanescu, I.C. Brătianu, Take Ionescu, Dimitrie Alexandrescu, V. Stroescu, G.Gh. Mârzescu, Victor Babeș, Alexandru Constantinescu, generalul Al. Averescu, Titu Maiorescu. Desigur, există și câteva excepții, atunci când se ocupă de câteva figuri importante ale istoriei noastre, cum ar fi Cantemir sau Mihai Viteazul, dar și evenimente de ordin educațional sau cultural, cum ar fi cele care se referă la inaugurarea Școlii Politehnice din Timișoara, o deschidere de an universitar, banchetul scriitorilor români, inaugurarea Facultății Teologice din Chișinău etc. Alocuțiunile sale au darul de a „solemniza” faptele trăite, de a da un spor de autenticitate celor spuse despre oamenii pe care i-a cunoscut și care i-au fost aproape în diferite situații, în parlament, în minister, în sistemul de învățământ. Om instruit sub toate raporturile, vorba sa de omenească înțelegere însoțește chipul omului pe punctul de a intra în eternitate. Ion Petrovici dă fiecăruia dintre ei ceea ce este al cezarului și știe să puncteze esențialul, să meargă direct la sufletul ascultătorilor. Așa procedează și în cartea sa de Figuri dispărute (1937), unde adună o serie de evocări ale vieții sale de scriitor și profesor, mai ales din mulții ani petrecuți în capitala Moldovei. Evocările sunt punctate cu date și informații bogate despre viața culturală a Moldovei, încât credem că nu se poate face o istorie obiectivă a învățământului nostru fără să se apeleze la aceste texte ale lui Ion Petrovici, care știe să re-creeze atmosfera tipică a modului în care societatea Junimea și lumea din anturajul „Convorbirilor literare” reușeau să imprime Iașului acea atmosferă provincială de viață tihnită, dar trecută bine prin cultură. Oameni ai locului, precum P.P. Carp, Aurel Popovici, Duiliu Zamfirescu, Dimitrie Greceanu, Theodor Șerbănescu, Panait Cerna, I.L. Caragiale, Andrei Naum, Vasile Bogrea, Take Ionescu, Al. Marghiloman, Titu Maiorescu și Al. Philippide sunt văzuți de aproape, cu farmecul personal al fiecăruia, cu calitățile și ticurile lor. Acestora le adaugă unele din cadrul familiei sale, cum ar fi Bunica, Popa Enache sau Moșul Doctorul, care sunt sarea și piperul mediului său de peste vară de la Tecuci, acolo unde s-a născut și a crescut, unde se vorbea de multe ori franțuzește și unde cartea, spectacolul de teatru, muzica de tip clasic reprezentau ocazii privilegiate pentru reuniuni mondene tipic boierești, unde vorba de duh și citatul poetic erau la ele acasă. Avem de-a face cu acele decupaje caracteristice, transmise prin timp și de alți trăitori ai acelor vremi, în care badinajul și picanteria întâlnirilor comune au supraviețuit prin „amintirile unui băiat de familie” sau „ale unui belfer”, oferind acel iz de cărturărime aleasă și de estetism cultural de sorginte occidentală. Iată o mică pată de culoare despre fostul său coleg de școală, Vasile Bogrea: „Elocvența lui Bogrea păstrând totdeauna o notă mai senină față de aceea a modelului său (N.Iorga), într-un cuvânt oratoria sa rămânând o frumoasă cădere de apă, cu răsfrângeri de curcubeie, dar fără cutremurări vulcanice, fără vâlvătăi de flăcări și fum. De altfel, și alte deosebiri accesorii s-au păstrat întregi până la urmă: curtoazia tolerantă a lui Bogrea, precum și răbdarea de a asculta pe alții.(...) Vorbitor totdeauna meșter, erudit interesant, Bogrea nu se grăbea să scrie nici opere masive, nici chiar contribuții mai concentrate”, deși era „om plin de învățătură și scânteietor de daruri spirituale.” Această oratorie de salon s-a infiltrat puternic în stilul cozeriilor sale și o regăsim ieșind la iveală de peste tot din scrisul lui Ion Petrovici, omul de lume, universitarul, călătorul.
        Deși aparent un boem și un om de lume, Petrovici a fost în esența lui un rob al muncii disciplinate, un executor devotat al îndatoririlor educaționale, în raport cu meseria pe care și-a ales-o, aceea de educator al tinerelor generații. Urmând exemplul lui Titu Maiorescu, el punea mare preț pe lecția predată, pe care o dorea cât mai clară și cât mai bogată în idei, nu fără a oferi și asocierile și caracterizările de rigoare, prin ocolișuri și divagații bine gândite. Ca dascăl și educator și-a înțeles bine și misia socială și culturală, aceea de a veni cu exemple convingătoare, care să le ofere „modele” de comportament și de viață închinată slujirii idealului cultural. Toate aceste îndemnuri și învățături pentru urmași le găsim în literatura lui de călătorie, formă deghizată a unor lecții de viață și de comportament social.
        Aducerea Europei la noi acasă este sensul misiei secrete a acestui profesor erudit și mare degustător de valori, pentru care îndemnul la călătorie echivalează cu îndemnul la lectură. Țările și orașele, muzeele și spectacolele vizionate sunt cărți deschise pentru orice român care dorește să-i urmeze sfatul, și care seamănă cu acele periodice „băi de civilizație” pe care orice român emancipat știa să le „deschidă”, de la Dinicu Golescu și Codru Drăgușanu încoace. Etapa de istorie în care îi e hărăzit să trăiască e bogată în fel de fel de însemnări de călătorie, mania „descoperirii Occidentului” se rafinase și devenise un fel de hobby. a loisirului pentru cei tineri și un exercițiu de admirație pentru bătrîni. Plasându-și însemnările de călătorie undeva la intersecția celor două tendințe, Ion Petrovici face din călătorie un mod de instrucție și educație, un alt tip de lecție universitară bine ticluită. Oricare dintre cărțile lui cu această tematică am deschide, am ajunge la aceeași concluzie: literatura sa de călătorie îndeplinește o funcție didactică precisă, aceea de a pune în fața cititorilor modele de educație, modele de viață spirituală, modele de dezvoltare civilizată. Întreaga sa literatură de călătorii este scrisă spre a servi, contemporanilor și urmașilor, de exemple ale colectivității umane care s-au ridicat prin muncă și cultură, părăsind lenea orientală și oblomovismul târgurilor noastre de provincie în care „nu se întâmplă nimic”. Cărțile lui Ion Petrovici vin să inculce dinamism, vziune nouă, ținerea pasului cu mersul vremii. Urmărindu-i paginile de notații din țările pe care le vede, le vizitează și le studiază angrenajul social și politic, îl vedem aplecat nu spre observații legate de datul elementar efemer și inconsistent, ci merg întotdeauna spre fenomene cu caracter general, vizând dorința de perfecționare, educația comportamentală, preocuparea pentru viitorime. Desigur că educația din familie și cea din universitate a căpătat noi valențe în momentul în care a pășit peste hotare spre a-și desăvârși specializarea și a realiza un doctorat pe măsură. În astfel de situții, cel mai bun mijloc de cunoaștere a fost călătoria, excursia școlară sau turistică, cele văzute și cântărite cu propriii ochi. Nu degeaba și un alt călător împătimit, N.Iorga, pe care și-l ia ca model în multe privințe, vorbește în acest fel despre acest mod de cunoaștere: „Un călător este în cele mai multe cazuri de preferat unui cronicar, după cum autorul unei scrisori personale este preferabil redactorului unui document oficial. Nu numai pentru noutatea faptului văzut fără nici un fel de interes particular, ci și pentru că el ne permite să vedem, în același timp cu obiectul, ceea ce se petrece în sufletul subiectului, deci al călătorului însuși. Or, într-o societate există anumite fenomene sufletești care nu pot fi sesizate decât punând în contact un reprezentant al acestei societăți cu o altă lume. Trebuie deci să ne adresăm acestor surde, totdeauna spontane, uneori naive, câteodată chiar ridicole, care sunt notele de călătorie.”
        Dorind să facă din călătorie o armă de educație, el va pune accent pe călătoria de tip științific, pe călătoria de inițiere artistică și cuturală. Obiectivul principal al acestora va fi Occidentul, respectiv țările cu veche cultură din Apus, precum Germania, Franța (1912), Italia (1927, impresii pe care le publică în 1930), urmate de alte călătorii în Austria, Belgia, Elveția, Norvegia, Suedia, Danemarca, singura călătorie din afara Europei fiind cea din Algeria. Făcându-și studiile în Germania, la Leipzig și Berlin, încheiate cu susținerea doctoratului în 1905, el mai frecventează două semestre ascultând lecțiile lui Wundt, pentru ca, în noiembrie 1906, să fie numit conferențiar de filosofie (logică) la Iași. Vor urma desigur și funcții publice începând cu aceea de director general al teatreleor (1918), de ministru al Lucrărilor Publice în guvernarea lui Averescu (1921-ianuarie-decembrie), apoi în cea de a doua guvernare Averescu, unde deține portofoliul Instrucțiunii Publice. Seria funcțiilor ministeriale continuă cu aceea de ministru al Educației Naționale în guvernul Goga din 1937-1938, apoi ministru al Culturii Naționale în guvernul lui Antonescu, ultima demnitate aducându-i ani buni de închisoare sub regimul comunist. Sporul cultural adus de administrațiile lui e bine cunoscut, prin susținerea accedererii la demnități pe care le meritau oameni de cultură și scriitori precum Gala Galaction, Vasile Radu, Constantinescu-Iași. Ca bun orator, ca specialist și om de cultură, profesorul ieșean a devenit un important agent de cultură în favoarea țării natale, participând la congrese internaționale de specialitate, ținând conferințe și cursuri universitare, expuneri și alocuțiuni apreciate și catalogate ca atare. Astfel, la 5 iunie 1931, a rostit un frumos discurs de apreciere la adresa lui Iorga oratorul, ca în 1932 să fie invitat la Sorbona pentru un ciclu de conferințe. Va face parte din delegația țării noastre la prima conferință de dezarmare organizată de Liga Națiunilor la Geneva, ca să fie apoi invitat oficial la Universitatea din Alger sau ca delegat la Oslo, la conferința interparlamentară din 1939. Ales membru al Academiei Române din 1935, el va juca un rol decisiv în aducerea în sânul Academiei noastre a unor mari personalități transilvănene precum Lucian Blaga sau Liviu Rebreanu, răspunzând discursurilor lor de recepție în cadrul festivităților de consacrare.
        Seria însemnărilor de călătorie se deschide în 1926 cu Raite prin țară, care fac o bună impresie critică, Mihai Ralea observând că „Tot secretul acestor note de călătorie stă în buna lor dispoziție, în avântul lor tineresc, în bonomia lor naturală și optimistă. Fie că e vorba de o comparație între farmecul potecii și acela al șoselei, fie că e vorba de aspectul unor ruine, peisajul se ridică la o scară până la valorea unei idei generale.” Într-adevăr, autorul vorbește de farmecul călătoriilor singuratice pe poteci prietenoase, care îl afundă în munți și păduri, poteca având pentru el avantajul meditației și al bunei concentrări, față de gălăgioasele călătorii colective, cu ghizi anoști și stereotipi. „O șosea n-are mister, spunea el. Chiar atunci când capetele ei se pierd în zare, depășind raza normală a închipuirii, știi totuși că, trase de mâna omului și poruncite de interese foarte „terre à terre”, ea va conduce prin locuri umblate, va lega așezări lipsite de orice taină, în sfârșit, că reprezintă o medie de preocupări cuminți care se desfășoară limpezi, în văzul tuturor. Poteca exprimă, dimpotrivă, ideea de aventură, de risc, de izolare; e drum de mobile tăinuite. Chiar atunci când va folosi și dânsa unor interese mai banale, păstrează totuși în ființa ei ceva din șovăiala visătorului, din îndrăzneala răzvrătitului, din elanul acelui care merge spre necunoscut. Poteca e apoi spontană. Șoseaua inginerilor e ceea ce-ar fi canalizarea unei ape, pe când cealaltă este albia creată natural de însuși șuvoiul apei. Ea a fost croită de-a dreptul de pașii singuratici ai drumeților, pe dânsa poți ceti fără traducere povestea perechilor înamorate, istoria haiducilor, rătăcirea deznădăjduiților. Potecile sunt intim legate de sentimentele umane în revărsarea lor inițială, ele reprezintă o grafică a simțirii omenești.” Descifrăm în această primă etapă a călătoriilor sale sentimentul înrădăcinării în țară, un elogiu de tip iorghist al locului natal, al provinciei sămănătoriste. Este faza în care privește șoselele cu oarecare rezervă, deoarece ar reteza din spontaneitatea peisajului, presupunând „companie impusă, și drumuri știute dinainte”. Binefacerile civilizației vor reveni odată cu timpul, mai ales la călătoriile peste hotare, trenul devenind mijlocul de transport agreat, deoarece e funcțional, rapid, precis și confortabil. Dacă în țară caută să savureze mai ales farmecul naturii sălbatice, cu locurile geografice vestite, cu poienile misterioase, cu ruinele unor cetăți sau cu intimitatea duioasă a unor mănăstiri, odată cu drumurile străinătății, mentalitatea se schimbă, el căutând să descifreze misterul marilor construcții omenești, avantajele și sporurile civilizației, funcționalitatea orașelor Occidentului, ca expresii ale colectivității și efortului colectiv. Mari arhitecți, pictori, sculptori, învățați, filosofi și-au consumat aici efoturile creatoare, făcând din marile orașe oaze veritabile de cultură, învățământ, progres. Orașele Apusului strălucesc prin organizare, administrație, respect pentru istorie, pentru curățănie și înlesniri omenești. Omul a reușit aici să devină autorul unui sistem funcțional, al unui mecanism existențial bine pus la punct, care a fost pus în slujba omului și a scopurilor lui preaînalte. Toate drumurile lui europene nu vor avea alt scop decât identificarea performanțelor omenești în materie de energie creatoare, de realizări durabile. Nu va respinge nici peisajul făurit de om, dar va rămâne un adept declarat al muntelui, deoarece ascensiunea, verticalitatea măresc capacitatea de înălțare a omului, pe când marea își trăiește propria ei retranșare în orizontalitate.
        Încă din timpul studiilor sale germane, Ion Petrovici visează să vadă mai mult și mai temeinic paleta de instituții și de avantaje pe care marile biblioteci i le puteau oferi, să pătrundă cât mai adânc în misterul minții omenești, să poată dezvălui semenilor săi cât mai multe din secretele care au creat prosperitate și progres. Una din țăirile care exercită asupra sa o adevărată fascinație este Italia, patria străbunilor noștri, cunoscută în lume prin comorile de artă deținute. A vizitat-o mai amănunțit în 1927, adunând cele văzute într-un prim volum de Impresii din Italia (1930). Până atunci călătorul Petrovici poate fi descoperit într-o serie de texte din Felurite. Note de drum (1928), urmate de Impresii din Italia (1930) și de Peste hotare ( 1931). Ele fac parte din cea de a doua etapă a expozeurilor sale didactice, când va stărui asupra minunilor civilizaței, asupra artei cu care au fost lucrate bisericile somptuoase, palatele superbe, muzeele cu zeci de tablouri prețioase, universitățile ca semănătoare de idei, focare de cultură majoră, marile biblioteci și comori de artă. După peisajul monoton și trist al pustei, după munții ascuțiți ai Croației, el își odihnește privirile asupra castelului Miramare, aflat dincolo de Triest, apoi asupra orașului apelor, Veneția, a cărui grandoare a apus odată cu năvala oceanului. Gondolierii îl duc în zonele din jur, pe insula Herreninsel, Murano, Torcello, care au toate trecutul lor, dar și locurile care le individualizează. Cercetează la pas stradele mai importante, începând cu piața San Marco, Palatul Dogilor, „desigur una dintre cele mai originale construcții arhitectonice, care te uimește”, apoi sălile cu opere de artă celebre, de la Bellini, Carpaccio, Tizian, Veronese, Tintoreto. Veneția e un oraș muzeu unic în lume, rămas spre a-i avertiza pe vizitatori despre deșertăciunea gloriei umane. „Desigur, reședința dogilor va fi strălucit de lumini, pe când astăzi stă nopțile în beznă”. Puntea Suspinelor îi evocă pe cavalerii romantici, suspinând după chipul domnițelor, romantism desuet care astăzi nu mai e la modă. De la Veneția ajunge la Milano, unde tronează celebrul dom, dar și vile și palate ispititoare în genul castelului Sforza, oraș care amintește de gloria lui da Vinci, a cărui celebră Cină e un fel de „zestre împărătească” protejată cu grijă. Nu mai puțin orașul e tutelat de statuia lui Napoleon al III-lea, în cinstea ajutorului dat de acesta în procesul de unificare. Va ajunge în mod inevitabil la Roma, unde va trăi un mod aparte de a se întâlni cu istoria, deoarece „ farmecul Romei nu-l mai are nimeni, fiindcă nimeni nu mai este, ca dânsa, un tom de istorie completă, îmbrățișând în fulgere de lumină toate evurile omenirii.” În esență, ea adăpostește trei Rome, la fel de celebre: Roma antică, Roma pontificală și Roma modernă: „Roma antică e un arhipelag de insule semănate în cuprinsul Romei actuale: forul roman, forul Traian, forul lui August, forul Argentina”, cărora li se adaugă Colosseumul și termele. Roma pontificală trăiește prin palatul Vaticanului, prin cimitirul de la Via Appia, prin bazilicile ei celebre, prin monumentul lui Giordano Bruno sau al lui Francisc de Assisi. Roma modernă începe odată cu linia tramvaiului și cu muzeele și colecțiile de comori moștenite, cu operele splendide ale catedralei Sf. Petru, vila Borghese, sculpturile lui Bernini, Michelangelo, picturile lui Rafael etc.
        Tot atât de celebre i se par împrejurimile Romei, pe care le investighează atent, spre a reveni din nou la centru, acolo unde pulsează viața credincioșilor, deoarece „Roma e ca un diamant pe o brățară, pe-al cărui cerc de aur sunt bătute și alte nestemate, neaparat mai mici, dar sclipitoare și captivante”, Frascati, Tivoli, Albao, Ostia. Evident că nu putea să nu viziteze Napoli, Capriul, Vezuviul, Sorento. Finalul călătoriei în lumea Italiei se acordă cu starea lui sufletească de călător pe apele destinului: „Vaporul mă întoarce spre seară la Napoli. Vântul mai scăzuse și valurile mării se umflau mai puțin. Desigur, mâine grota azurie va putea fi iarăși cercetată, dar eu voi fi la mile depărtare de aceste locuri binecuvântate. Cine știe dacă absența acestei grote de pe pânza amintirilor mele nu va juca și dânsa rolul bănuțului lăsat la plecare în fântâna Trevi? Poate că și vraja grotei, unde mi s-a zădărnicit intrarea, va ajuta să mă abat iarăși pe aceste meleaguri fericite.” Și în amurgul care se lasă peste lume, despărțirea devine prilej de melencolice invazii lirice, în timp ce apusul de soare capătă aspectul unei cufundări în trecut, al unui rămas bun copleșit de pierderea treptată a luminii. Iată pasajul, atât de bine surprins de călătorul sensibil la mișcarea văzută și nevăzută a naturii: „Ziua scădea simțitor și mai lacom decât la sosire, contemplu de pe covertă feerica înconjurime. Malurile se înecau în umbră, pregătindu-și luminile artificiale, marea se colora ca zmeura, în timp ce soarele fără raze își moaie roata de jăratic în talazurile ei. Clipită cu clipită se scufundă mai tare. N-a rămas decât jumătate, o pătrime, în sfârșit o geană. Pe suprafața mării licări o ultimă sclipire, ca o tiflă atuncată lumii lăsată în întunerec.”
        Am lăsat înadins acest pasaj să curgă pentru a vedea modul în care filosoful călător știe să pună accentele, să trăiască schimbările de peisaj, să empatizeze cu mediul înconjurător. Descoperim printre rânduri natura contemplativă a autorului, setea lui de percepere a fenomenelor înconjurătoare, expresivitatea muzicală a tonului, prezența comparațiilor revelatorii. Acest tip de lectură și de percepție a ambientului este prezent peste tot în scrierile autorului. Și atunci când vizitează Nordul și atunci când vizitează Sudul, unda de melancolie îl însoțește, ca o formă de trăire acută a omului înțelept, pentru care reveria sentimentală devine o formă de superioară înțelegere umană, un mod de percepție a sentimentului trecerii și a zădărniciilor firii omenești.
        Am putea vorbi la el de acel tip de călătorie care se concretizează în metafora de „revedere melancolică”, întâmplată după două decenii de la terminarea studiilor, când a hotărât să revadă locurile unde a studiat și a lăsat o parte din avânturile tinereții. Vizita pe care o face omul matur, încărcat de succese și de noi aspirații, se răsfrânge asupra mediului studențesc de odinioară suprapunând cele două imagini. Revederea orașelelor Leipzig, Berlin, Weimar, Strasbourg, îl melancolizează și îl îndeamnă la luciditate, la recunoașterea inerentelor mutații care nu pot fi calculate. Atmosfera petrecerilor studențești de altădată parcă și-a pierdut orice tonalitate. Peste tot schimbările sunt vizibile de parcă ar fi vorba de alte orașe. În special se simte chemat să recunoască în capitala Alsaciei un nou spirit de toleranță, clarviziune, simț comunitar și libertate. Orașul Strasbourg e văzut ca un oraș al viitorului, ca un oraș care și-a schimbat radical fizionomia, amintind de noul umanism european: „Alsacia, oricât n-ar pierde din vedere postulatele naționale, evoluează spre cât mai mare toleranță și cât mai multă libertate”. Sensul educativ moral al celor trăite își lasă urmele adânci în aceste întruchipări de ecouri sufletești. Și gândul la țara sa, la oameni și locuri văzute cu alte ocazii revine brusc și în cazul de față, referirile și analogiile putând fi detectate pe tot parcursul călătoriilor sale europene. E și momentul în care marcăm, odată cu el, un final memorialistic care poate deveni emblematic și unde „duhul românesc” al percepției îl călăuzește încă o dată pe cărările spre țară: „Parcă începe să mi se înfirpe în suflet cava duios și dulce, o fizionomie aparte pe care n-aș putea-o suprapune la nimic, căreia i-aș găsi puțină analogie cu ce era dulcea Bucovină pentru sufletele noastre românești.”. Înainte de a opri farmecul acestor reproduceri inspirate, vrem să atragem atenția asupra unui mod de a fi al călătorului, la care fraza se înmlădiază adeseori după realitățile locului, dar comparația funcționează ca un mod de subliniere a valorilor eternității”. Pe Coasta de Azur se simte chemat tot la peisajul de acasă: fundalul stațiunii „este o catenă de înălțimi care amintesc Bucegii noștri”. Alte expresii: „mă angajez într-un dedal de ulicioare”, „scurt armistițiu al norilor”, „timpanul îmi este amenințat cu distrugere”, „Începe a roi prin împrejurimi”, „un colț de lună ca un mâner de sabie ascuțită”, „cerul ca un cazan de nori”, „un deluviu de Goethe și Schiller”; „În spectacolul unei ruine se vede triumful legilor fizice asupra omului învingător o clipă, dar până la urmă înfrânt”; „parcă am intrat într-un stup de albine bâzâitoare”, „sclipirea unei dimineți ca un pahar ieșit din fabrică” etc. Și mai trebuie să remarcăm ceva: dincolo de dispute teritoriale sau geografice, el se declară adeptul celor care performează și nu al celor care stagnează, subliniind că „ceea ce are în primul rând valoare nu sunt nici drepturile istorice, nici cele etnice, ci opera de civilizație pe care o înfăptuiește o țară și-un popor.” În acest fel el face apoteoza omului ridicat prin el însuși până la divinitate, așa cum trăiește sentimentul de plenitudine atunci când vizitează frumoasele mănăstiri ale Bucovinei: „Bucovina a fost cristelnița de aur în care m-am spălat de toate nepăsările filosoficeși, am primit pentru totdeauna crezul dragostei fanatice de țară, atașamentul organic de orice colț românesc.” Pagina luminată și străbătută de vii elanuri sufletești se încarcă în plus cu o memorie sentimentală în care simțim respirația culturală fecundă a celui care a îmbinat bogata și savanta concepție de viață cu slujirea frumosului și adevărului.
        Din păcate, scrierile lui Ion Petrovici sunt astăzi aproape uitate. O încercare de aducere în actualitate a scrierilor sale memorialistice a făcut-o D. Petrescu, oferind sub titlul Însemnări de drum o primă încercare de a-l aduce în actualitate. (O altă ediție initulată De-a lungul unei vieți a dat la lumină Editura Ideea europeană în 2007, adunând mai cu seamă notațiile sale universitare). E de menționat că, în prefața pe care a așezat-o în fruntea volumului, D. Petrescu îi recunoaște lui I. Petrovici rolul avut în răspândirea peste hotare a culturii naționale: „Ion Petrovici, spune el, ilustrează galeria acelor cărturari, oameni de artă, cultură și știință, care au adus o contribuție de seamă la cunoașterea poporului nostru, a culturii și civilizației sale peste hotare, în strângerea raporturilor cultural-științifice dintre noi și alte țări.” E o apeciere la care subscriem cu amândouă mâinile.

                                                          Mircea POPA


Magda Ursache – Ars scribendi sau mic manul de arta scrierii

        Sărutul lui Gustav Klimt de pe copertă şi – în ceea ce mă priveşte – dedicaţia autoarei sunt suficiente indicii pentru a fi convinsă că am în faţă „o poveste de dragoste fără de care nimic nu e”. Abia după ce închid cartea (228 pag.), constat că nu e dragostea de-o vară, cea scoasă în prim-planul romanului, ficţionala „dragoste cu gust de dragoste” dintre Caterina Savu şi doctorul Onur Arda, ci palimpsestul, dragostea de 50 de ani a Magdei Ursache şi a Bătrânului ei („Sper să devin şi eu o fiinţă de hârtie. Un palimpsest mai exact”). Rememorată, retrăită, reinventată în vremea pandemiei. „Eu m-am simţit atât de bine în cuibul albastru din ochii lui Petru, vreme de cincizeci de ani. Şi n-a fost destul. Trebuie să merg mai departe, dar unde? N-am niciun loc unde să mă duc”. Nemaiavând cuibul albastru din ochii Bătrânului ei, Magda Ursache se cuibăreşte în scris, pentru a înfrunta realitatea, pentru a da un sens existenţei (ca în silogismul, ce se lasă precum o cortină în finalul cărţii, al lui Mircea Eliade: „«singurul sens al existenţei este de a-i găsi un sens». Pentru a nu fi nebunie şi tristă, şi goală.”), cum altfel decât în spiritul Apostolului Pavel („Dacă dragoste nu am, nimic nu sunt”) sau în cel al stihurilor persanului Rumi, prințul poeților sufi, rostite de doctorul Onur („Fără al iubirii dulce / Traiul i-o povară… / văzut-ai doară.”).
        În acelaşi timp, noua apariţie editorială semnată Magda Ursache e şi un mic manual de tehnica scrierii unui roman ca viaţa după viaţă („De ce faci să existe o lume imaginară decât ca să îmblânzeşti Moartea?”), ca modalitate de supravieţuire („scrisul mă ţine la suprafaţa pământului”; „mi-am tot lungit viaţa scriind”) pe „vremea covidului şi a ciumei roşii, galbene, negre…” („Romanul acesta e castelul meu de nisip…”), ca ars expectandi, ca tehnică a aşteptării unui Godot nenumit, dar bănuit.
        Ca să înţelegi asta trebuie să parcurgi tot volumul şi să iei foarte în serios avertismentele autoarei.
       
        Scrisă în vara covidată în care s-au împlinit şapte ani de la nuntirea lui Petru Ursache cu Moartea (7 august 2013), naraţiunea începe în 31 iulie şi se desfăşoară pe parcursul a patru luni, până la 1 decembrie 2020.
        După cum recunoaşte, nefiind Dumnezeu, scriitoarea nu creează, „numai Dumnezeu creează, noi copiem, imităm, re-facem, re-elaborăm, re-modelăm”... Rezultatul? Un graţios melanj, un mix între realitate şi ficţiune („am combinat /…/ amintirile mele cu ale Caterinei, personajul meu, deci invenţie”), între literatură şi publicistică, între teoretizare şi poveste, între poezie şi pamflet, între roman şi eseu, între notaţiile diaristice intitulate Dragoste cu gust de dragoste ale Caterinei Savu şi Jurnalul de bord al Magdei U., adică între un roman de dragoste şi un roman al romanului: „confuzia de genuri nu strică: amestec produsele imaginarului cu produsele documentarului; literatura non-fictivă, de non-ficţiune, cu docu-romanul, cu cartea-document. Leg proza de eseu, de jurnalism”.
        Împletite printre capitole, funcţionând ca mottouri, micile bijuterii lirice, flash-uri le zice autoarea, alcătuiesc parcă o antologie (incluzând versuri ale unor scriitori din diferite generaţii, de la Blaga la Dan Petruşcă, de la Ion Pillat la Şerban Codrin), ca o linie melodică sau ca un fundal pe care se proiectează povestea/poveştile de dragoste. Poate şi ca un memento al debutului Magdei Ursache cu o carte de eseuri despre poezie. Cu siguranţă, ca un refugiu, ca o contrapondere la vremurile ieşite din ţâţâni pe care le traversăm cu toţii – protagonişti şi cititori deopotrivă, ca o garanţie că numai prin iubire ne (mai) putem salva…
       
        Începând să deşirăm ghemul epic, dăm de un amalgam al vocilor narative, totdeauna la persoana întâi („pentru mine, proza se scrie la persoana I”), un amestec între Magda Ursache („cea vie”) – autoarea şi Magda U. („de hârtie”) – personajul („îmi seamănă, dar Magda U. nu e Magda Ursache”) şi al amândurora cu Caterina Savu, protagonista de 29 de ani din Conversaţie pe Titanic (2001), readusă acum la viaţa romanescă în ipostaza de femeie de 51 de ani, jurnalistă de succes la un post TV, purtând povara unui mare eşec erotic şi simţind acut lipsa iubirii. Cu alte cuvinte, multiplicarea de care vorbeşte Magda Ursache cu referire la Bursa de iluzii este perfect depistabilă şi aici: „Am făcut dintr-o persoană reală trei personaje”, trei frăţici, fiecare încălcând teritoriul celorlalte într-o ştergere totală a graniţelor dintre real şi ficţional, dintre autoare şi personajele sale. Magda Ursache pendulează între Magda U., de luciditatea şi ironia căreia are nevoie („Magda U. s-a vrut alter ego al meu. Livrescul e marca ei tehnică /…/ Scrie romane cu de toate: bibliografie, glosare, note subsolice…”), şi Caterina („sunt când eu, când ea. Mă las «locuită» de ea.”), dar firul epic se derulează numai „cum vrea Magda Ursache să fie…”
        Cealaltă frăţică, personajul, resuscitat după douăzeci de ani, Caterina (Cati, KT, Katherine), beneficiază de „o mulţime de biografeme”, unele chiar „din «deceniile personale»”: „Locurile unde mergeam împreună cu Petru ţi le-am dat ţie”, îi spune la un moment dat Magda U. prietenei sale de hârtie. Imaginată după chipul şi asemănarea romancierei, „Caterina e personajul meu. Cum să nu gândească la fel ca mine?” Cu toate acestea, întrebată despre opţiunile de viitor ale Caterinei, Magda U., vocea Magdei Ursache, răspunde categoric: „Nu ştiu, chiar nu ştiu cu cine va rămâne. Ea ştie ce va face, nu eu.”, amintindu-ne parcă de Camil Petrescu şi de puterile limitate pe care şi le recunoştea autorul în ludica sa epopee pentru copii „Papuciada”: „Eu nu sunt decât o simplă unealtă…”
        Între frăţici se ţese o reţea de relaţii ce merg nu doar de la autoare către cele două alter egouri, ci şi invers: „Pe Magda U. nu poţi decât s-o iubeşti sau s-o urăşti”, zice la un moment dat Caterina.
        Chiar dacă se declară potopită de „aluviuni de biografeme ale nu ştiu cui”, chiar dacă recunoaşte că jonglează „cu biografemele contemporanilor” săi, căci „nu strică literaturii personaje corespondente în realitate, în mundan”, iar „istoria trăită mă captivează mai mult decât basnele”, Magda Ursache insistă, repetat: „nu mă citiţi ad litteram, căutând cheia”. De pildă, oricât ar fi de tentantă (şi de facilă!) asimilarea doctorului persan Onur Arda cu un medic celebru aflat în prim-planul realităţii zilelor pandemiei, al cărui portret fizic îl copiază „tot și tot” (y inclus particularităţile lingvistice!), vocea auctorială ne reaminteşte că „realitatea nu există, doar proiecţia mea asupra ei”, că „secvenţele autobiografice împing spre imaginar” şi că „adevărata viaţă e viaţa ca literatură”.
       
        Aşadar, o poveste de iubire (Dragoste cu gust de dragoste), proiectată pe fundalul anormalităţii generate nu doar de virusul ucigaş, ci şi de ciuma politică policromă, un love affair încadrat în ramă teoretică – primul şi ultimul Jurnal de bord al Magdei U. în care trece în revistă opinii avizate, cu apel la autoritatea unor Javier Cercas („romanele se scriu combinând amintiri”), Stendhal (în roman, „politica e un foc de revolver în concert”), M. Lotman („viaţa e un text de interpretat pentru a produce o operă”), Boris Vian („în această carte totul este adevărat pentru că eu am creat totul!”), Aura Christi, Dan C. Mihăilescu ş.a. ori dialoghează cu comentatorii săi (Şerban Codrin sau Ion Andreiţă, de pildă), articulând o artă poetică, un soi de decalog al scriitorului de roman. Decalog în fruntea căruia aş pune o afirmaţie scurtă şi clară ca o axiomă sau ca un adagiu: „Orice poate intra în literatură /…/ Contează montajul”.
        „Montaj” din care, fiindcă avem de-a face cu un roman de dragoste, subliniez aci doar poziţia scriitoarei faţă de „mareea vulgarităţii şi a vorbirii needucate” din proza contemporană ce se apropie periculos de pornografie, de scatologie, de derapaje sexuale: „S-a scos marea temă, s-a scos etica şi am ajuns la corp, la sex explicit”.
        Refuzând „jocurile de chiloţi, subfustările”, mult prezente în peisajul literaturii contemporane, Magda Ursache („o aia desuetă care mai ascultă de codul moral al tradiţiei”, apud Magda U.!), multiplicându-se din nou în alte trei voci – Magda U., domnul DA şi domnul DE CE (care dezbat problema!), tranşează sec chestiunea: „detest proza fiziologică…”. Şi fiindcă îşi avertizează cititorul să nu se aştepte „la urlete animalice din jungla dormitorului”, povestaşa (mulţumesc, Dan Anghelescu!) oferă şi alternativa: o scenă de dormitor desprinsă parcă din filmele vechi, când gesturile erotice in absentia, dacă-mi e permis, adică numai sugerate, lăsând privitorului toată libertatea fanteziei, produceau mai multă emoţie decât cele fierbinţi şi atât de explicite ce ocupă tot ecranul, când dragostea trece în sex, iar sentimentul în fiziologic. Îi zice doctorul Onur Caterinei: „Ce noroc am să mai dorm o noapte împreună cu tine. Sa aud cum foşneşte rochia ta când cade” [s.n.]. Atât i se serveşte cititorului – nu nuditatea expusă/descrisă în toată deplinătatea (uneori chiar profunzimea) ei, nu imaginea vizuală explicită, ci imaginea auditivă, excitantul foşnet al rochiei, cum cerea cândva St. Mallarmé poeziei („Nommer un objet, c'est supprimer les trois quarts de la jouissance du poème qui est faite du bonheur de deviner peu à peu; le suggérer, voilà le rêve.”)
        Decalogul se poate întregi – chiar poate depăşi numărul zece – cu „reguli” risipite pe tot parcursul naraţiunii, pentru ca, în final, lucrurile să se simplifice, Magda Ursache recunoscând că cele 10 „porunci” au fost reduse la trei: „răbdare, credinţă, iubire”.
        Fiind o scriere cu acţiunea plasată în prezent („nici cotidianul, nici evenimentul nu mă lasă indiferentă”), iar Magda Ursache, cea iute la mânie şi degrabă vărsătoare de vorbe acide, declarându-se marcată de „mai-mult-ca-prezentul” ce e „departe de a fi mai-mult-ca perfect”, e practic imposibil să nu dăm peste inconfundabilele accente de pamflet cu care scriitoarea ne-a nărăvit de-a lungul îndelungii sale practici jurnalistice: fie că e vorba de „noua estetică stradală” ce exclude arborii şi introduce în peisaj bordurile lui Videanu, fie că e vorba de libertatea de exprimare ca semn al democraţiei, ce permite abundenţa „cuvintelor de ruşine”, a vulgarităţii, inclusiv în literatură, fie că e vorba de galeria personajelor toxice, a „doamnelor politicii”, a „«damelor de companie» /…/ dedate dezmăţului politicianist”, a moderatoarelor, a „talk-şoiştilor agitaţi, congestionaţi în opinii, vijelioşi, stamulici”, a „talk-şoistelor iritate şi frustrate”, ori a faunei universitare iaşiote. Adică toate racilele interminabilei tranziţii din care România se pare că nu mai are puterea de a ieşi.
        Creatoare de limbaj vitriolant, de jocuri, combinări, răsuciri, răstălmăciri, împunsături, împletiri de vocabule, dar şi de multe aluzii culturale („scriu numai pentru cititori neapărat cultivaţi, avertizaţi”), Magda Ursache recunoaşte că şi-a format „urechea de narator” citind „tone de hârtie”, cărţi bune, dar şi cărţi proaste, ascultând emisiuni TV, dar şi „strada, cu limbajul ei colorat”. Şi fiindcă „nu-i simplu să scrii simplu”, Magda Ursache scrie şi rescrie, „până când cuvintele au rămas sudate în text”.
        Sudate, acum, într-un mic manual nu doar de tehnica aşteptării, ci şi de ars scribendi, carte pe care – zic şi eu odată cu Luca Piţu – „S-o cetim că zău că merită!”.

                                                          Rodica Lazarescu


                            Anotimpurile delicateții

        Gelu Naum, că tot îl celebrăm în aceste zile, spunea într-un interviu că pentru el poezia reprezintă în primul rând „starea de poezie”. Aceasta este ceea ce transmit poemele sale dincolo de mizele tematice, de construcție și stilistice analizate cu mai mult sau mai puțin har de către recenzenți. Vorbele lui au prins multă vigoare în mintea mea în timp ce citeam recentul volum al Rodicăi Braga, Poeme în mi minor. Combinația de literatură și muzică, inclusiv tonalitatea adecvată grilei de lectură, sugerată de titlu, căreia i se adaugă elemente picturale de cromatică și forme, simțuri fizice, melancolii și meditații despre dragoste, viață și moarte definesc întregul univers liric al acestei cărți. Rafinată și cultivată, Rodica Braga își scrie poemele cu aerul cu care s-ar așeza la un pian și ar interpreta Nocturnele lui Chopin. Versurile au o muzicalitate reală care învăluie sufletul autoarei (dar și al cititorului) oferind o stare de trezie crepusculară care te face să plutești dincolo de ceea ce Baudelaire numea „le terrible fardeau du temps”.
        Urmărind semnele exterioare ale anotimpurilor în succesiunea lor, poeta intră în „starea de poezie” iar materializarea ei este perfecta armonizare a imaginilor, sunetelor, simțurilor și cuvintelor în interiorul poemului. La fel ca la poeții postmoderni de la sfârșitul secolului XX, elaborarea poemului devine miza explicită și consecvent urmată a scrisului său. Această autoreferențialitate a poemului nu relaxează însă tensiunea existențială și estetică a textului. Ea nu face decât să fixeze, odată în plus, condițiile „stării de poezie”: „ah, lumina intermitentă/ a stelelor/ cicatrici pâlpâitoare ale cerului./ noaptea își scurge sângele/ ei negru în cupa străveche/ a trupului./ luna nouă cosește/ cu cosorul ei subțire/ cât un fir de ață, ierburile/ otrăvite ale gândurilor/ de prisos./ liniște ca miezul de piatră,/ aer netremurat de nici/ o adiere./ e ora când, fără un țipăt,/ se naște poemul,/ lăsându-mă ca pe o placentă/ goală, netrebuitoare”. (p. 17) Foarte multe poeme se dezvoltă după variante ale acestui tip de scenariu. Poeta pornește de la o observație directă a unui fenomen natural (în cazul de față lumina intermitentă a stelelor), îl dezvoltă într-un imaginar estetic sau/și cognitiv pentru ca, la un moment dat, să răstoarne masa prin procedeul mise en abyme, arătând că totul este subsumat obiectivului de scriere a poemului.
        Dacă în cazul citat mai sus tot ceea ce se întâmplă în lumea exterioară favorizează nașterea poemului, există și varianta opusă, care debutează cu apariția poemului, precum a puilor de păsări din ou și continuă cu dezvoltarea și consolidarea lui, felul în care își dobândește identitatea și forța, într-un proces paralel, într-un fel celui din lumea naturală: „la timpul potrivit,/ poemul eclozează asemeni/ puilor de păsări din ou./ în jurul punctului sângeriu/ se înfășoară și cresc,/ strat peste strat,/ celulele literelor/ sfârtecând întunericul/ germinator cu fulgurația lor/ penetrantă, până când/ seninul vocalelor înfășoară,/ în transparența lui,/ gălbenușul dens al consoanelor/ și le leagănă,/ cu pasul delicat,/ în complicatul dans/ al facerii./ coaja fragilă a oului/ fisurată de ciocul nerăbdător/ se va sparge/ și va îngădui poemului/ să-și zvânte în lumină/ penele umede/ pregătite pentru zbor” (p. 22).
        Aerul poemelor Rodicăi Braga este unul crepuscular. Eul poetic ajuns la o anumită vârstă are mintea plină de amintiri și melancolii, iar obsesia morții devine tot mai prezentă. Spre deosebire de mulți alți poeți care au abordat în scrisul lor problema sfârșitului vieții, bătrânețea și moartea nu produc angoase la Rodica Braga. Ele sunt privite ca făcând parte din rosturile vieții, moartea fiind până la urmă încununarea oricărei vieți. Abordarea acestor teme mereu inconfortabile este făcută cu liniște interioară sau, după caz, cu o răceală științifică, dar niciodată cu teamă sau revoltă. Într-unul dintre cele mai scurte poeme ale volumului, perspectiva este una cognitivă, raționalistă, ca o judecată în care claritatea raționamentului aproape că surclasează elementele artistice: „nenăscutele visări/ dau scâncet pur/ în ființa noastră. niciodată nu chema moartea,/ ea germinează statornic/ și crește ca o plantă/ răbdătoare, mai veșnică/ decât viața./ veșnicia ei indiferentă/ e firul de iederă/ care ne ține în cumpănă,/ în încercările disperate/ de a o eluda.” (p. 100)
        Totul în poezia Rodicăi Braga este sensibilitate, gingășie, rafinament intelectual, imaginație. Scriitoarea găsește întotdeauna le mot juste, cuvântul cel mai potrivit ca sens, dar și ca sonoritate, pentru a oferi versurilor sale acea muzicalitate unică, foarte confortabilă pentru cititor. Poemele Rodicăi Braga nu poartă titluri, iar pentru a le sublinia cheia minoră, retorica șoptită, autoarea nu folosește niciodată literele majuscule (chiar dacă notează cu pedanterie toate semnele de punctuație).
        Unul dintre poemele mele preferate din acest volum este cel de la pagina 101. Cu un vocabular simplu, dar perfect adecvat, fără cuvinte care să sugereze vreo grandilocvență estetică, poeta ajunsă la deplina maturitate trage concluzia că esența vieții umane este așteptarea. Nu este o concluzie nemaiauzită, dar felul în care este ea îmbrăcată în hainele poemului este admirabil. În acest caz conștiința de sine a poemului care se scrie pare să fi dispărut, iar atenția eului liric pare să fie integral captată de lămurirea conceptului enunțat încă din primul vers: „așteptarea,/ fereastră oarbă într-un/ zid scorojit./ aștepți să se facă ziuă,/ să-ți descleștezi ochii/ din urdorile nopții,/ aștepți să-ți crească în suflet/ iedera îndărătnică/ a speranței,/ s-o uzi,/ s-o îngrijești până la roșul/ aprins al toamnei,/ și să asiști la foșnetul/ uscat al vrejilor goi./ cine întoarce clepsidra/ mai înainte ca nisipul/ să-și dea obștescul sfârșit?/ cine se grăbește să dea foc/ vieții acesteia ca unei foi/ de hârtie mototolită/ mirosind a catran?/ cine amestecă în noi,/ ca într-o ciorbă,/ rămășițele de sentimente?/ de fapt, ce așteptăm?”.
        Tonalitatea în mi bemol este sugerată de lumina neașteptată de noiembrie, lună aflată în buza iernii, dar în care „lumina caldă se lipește/ afectuos de fețele obosite/ le trezește la viață/ cu vivacitatea ei”.
        Discretă, departe de valurile tumultoase ale lumii literare, Rodica Braga își poartă cu distincție aristocratică sensibilitatea artistică și rafinamentul cultural. O autoare în mi bemol, al cărui son poetic te face să îl asculți de fiecare dată cu melancolică plăcere până la capăt. Întâlnirea cu poezia sa atemporală, dar plină de substanță, este mereu o bucurie pentru cititori.

                                                                  Tudorel URIAN







Chemarea Operei la fața locului – reînvestirea alodiului ipoteștean

        Recentul laureat al Premiului „EMINESCU, ziaristul”, decernat de Uniunea Ziariștilor Profesioniști din România, la 28 iunie 2021, este unul din cei mai harnici și convingători eminescologi de azi, autor al unor importante lucrări apărute în colecția „Eminesciana” a Editurii Junimea din Iași: „Ipotești sau realitatea poeziei”, „Eminescu, Aron Pumnul și Bucovina habsburgică”, „Odiseea manuscriselor eminesciene” (în colaborare cu Pompiliu Crăciunescu), „100 de zile cu Petru Creția”, „Desculț în iarba copilăriei” ș.a.
        Manager, din 1992, al „Memorialului Ipotești – Centrul Național de Studii „Mihai Eminescu”, dl VALENTIN COȘEREANU (n. 24 aprilie 1950, Țigănași, Iași) s-a preocupat nu numai de amenajarea la standarde moderne a Memorialului Ipotești, dar și de studierea manuscriselor eminesciene, a Operei în ansamblu, ceea ce i-a permis, iată, la solicitarea acad. Eugen Simion, să editeze, în 2019, o ediție cronologică integrală a poeziei eminesciene, în colecția de „Opere fundamentale”, la Fundația Națională pentru Știință și Artă, sub egida Academiei Române: EMINESCU – OPERE (I. Poezii. Cronologii și simbioze poetice, 1866-1876; II. Poezii. Cronologii și simbioze poetice, 1877-1883).
        O cercetare fundamentală este recenta lucrare DESCULȚ ÎN IARBA COPILĂRIEI. Ipoteștii în opera lui Eminescu (Editura Junimea, Iași, 2020, 444 p.), apărută în Colecția „Memoria clepsidrei”, în anul jubiliar 50 al editurii respective. Cartea cuprinde câteva zeci de „ilustrații inspirate și realizate la Ipotești” de cunoscutul grafician Mircia Dumitrescu, având o Prefață semnată de Pompiliu Crăciunescu.
        Dedicată lui Petru Creția „cu un drag fără timp, dar într-un timp cu totul nefavorabil lui...”, -eminescologul care i-a sugerat să desfășoare această tematică într-o lucrare de sine stătătoare, - „Desculț în iarba copilăriei” are ca motto un fericit catren eminescian, care rezumă problematica abordată de istoricul și criticul literar sub semnul mitic al paradisului pierdut:
        „O, rai al tinereții-mi, din care stau gonit!
        Privesc cu jind la tine, asemeni lui Adam,
        Eu nu gândesc c-o clipă am fost și fericit,
        Ci mor, mor de durere că-n brațe nu te am.”
        Cartea de față, venind după volumul Ipoteștii sau realitatea poeziei (2010, 2012) și după ediția academică Cronologii și simbioze poetice (2 vol., 2019), încheie, de fapt, un triptic care formează „realități distincte, dar inseparabile” (Pompiliu Crăciunescu).
        În „Cuvânt lămuritor”, autorul precizează împrejurările în care a luat naștere această lucrare. Într-o seară „plină de acalmie sufletească, o seară între multe altele pe care le-am petrecut împreună la Ipotești”, Petru Creția s-a arătat interesat și incitat discret „de o descoperire a mea privitoare la tehnica eminesciană a repetiției: același portret/ pasaj apare în creații diferite (câteodată chiar în aceeași), dar în așa fel recontextualizat, încât abia lectura multiplă dezvăluie că pasajele respective sunt identice. Sau aproape identice.”
        Prin urmare, tot ce reprezintă „arealul ipoteștean” se regăsește reiterat în creația eminesciană: casa, incinta, familia, lacul, pădurea, dar mai ales „iubita de la Ipotești”. Toate acestea sunt „teme recurente în opera poetică îndeosebi”, remarcă cercetătorul, ceea ce observase cândva și Petru Creția, amânând să adâncească respectivul fenomen al „recurenței”: „M-a îndemnat însă pe mine s-o explorez, considerând-o utilă și neabordată de istoria literară decât sporadic și superficial: abia de-ncolțesc, ici-colo, câteva locuri comune: iubita din Ipotești, natala vâlcioară etc.”
        „Dacă nu scrii tu cartea despre Ipotești o voi scrie eu!” l-a somat, apoi, epistolar, Petru Creția pe tânărul cercetător, care a realizat de îndată imperativul mizei: „Atunci am simțit că cerul i-a căzut pe cap, că joaca se transformase în ceva cu mult mai serios și mai responsabil și m-am apucat să lucrez noaptea.” În scurt timp eminescologul Petru Creția i-a scris amicului său și un text de recomandare, precizând că „volumul conține totalitatea textelor referitoare la Ipotești (...), până acum neștiut în întinderea și adâncimea lui (...), mai important decât orice spațiu locuit vreodată de Eminescu”, care „îi motivează scrisul de la început până la sfârșit.” Eminescologul, devenit el însuși cercetător cu acte în regulă al Centrului-Memorial, găsea antologia dlui Coșereanu „amplu comentată, text de text” și bine ilustrată „cu numeroase imagini ale Ipoteștilor și ale împrejurimilor sale, precum și cu reproduceri după manuscrise”.
        Conștient că subiectul este „unul spinos și delicat”, având așadar în vedere disputele criticilor privitoare la raportul biografie-operă, care nu datează de azi, de ieri, dl Valentin Coșereanu a găsit în „Cuvântul înainte” al lui Eugen Simion la volumul Eminescu, realitate și sublimare poetică (Muzeul Literaturii Române, 2010, p. I) un reper adecvat pentru întreprinderea sa:
        „Subiect dificil, relație mereu controversată pentru că, se știe de la Proust și Valéry încoace, estetica acceptă greu identitatea dintre «eul biografic» și «eul profund» (adevăratul creator al operei). Sub presiunea acestei disocieri, critica literară nu justifică opera prin cauzalități din afara ei și nu trăiește într-un univers determinabil. Iată, dar, de ce este util să cunoaștem biografia unui creator, nu pentru a explica (...) opera lui, ci pentru a vedea cum o viață se transformă, după vorba lui Malraux, într-un destin... Și, apoi, biografia în sine poate fi o operă de creație, având ca erou pe autorul de pe copertă (omul biografic pe care îl cercetează cu o mare acuitate Saint-Beuve).”
        Însuși Alain Guillermou, în „Geneza interioară a poeziilor lui Eminescu” (1977) considera că „A despărți această operă de o biografie riguroasă înseamnă a se condamna la false sensuri, dacă nu la contrasensuri. Dar a o interpreta în întregime, și pas cu pas, ca pe o mărturie autobiografică, înseamnă a risca pseudo-descoperiri, naivități sterile și uneori erori redutabile. De fapt, autobiografia nu ocupă aici decât o zonă: jocul de corespondențe între niște limite ce nu trebuie niciodată depășite.”
        Prin urmare, autorul a ținut cont de observațiile citate, preluând doar „zona” de corespondențe respective, având „girul și autoritatea eminescologului și prietenului Petru Creția”.
        „Publicând această carte, precizează autorul, care derivă parțial din ediția apărută în colecția de Opere fundamentale, nutresc gândul că ea va schimba optica, demersurile sporadice și locurile comune care ne-au obișnuit să ne raportăm la spațiul ipoteștean – cum spunea Petru Creția. Și asta într-o măsură nedrept de limitată.”
        Iată, bunăoară, iubirea poetului față de Casandra (Alupului) din Ipotești, orfană de ambii părinți, „a curs ca un ceas dalian de-a lungul unui timp indestructibil în creația eminesciană.” Deși nu se poate compara cu iubirea maturității față de Veronica („cea care va declanșa gelozii și misoginisme lumești”), iubirea față de blonda Casandra este „un act cu totul special”, „un dat singular, trăit și retrăit/ sublimat în operă, hărăzit de divinitate”, „un dar fără pereche, așa ca-n Ursitorile”...
        Această lume „imaginală”, fie că este vorba de chipul Casandrei sau de oameni și locuri dragi din arealul ipoteștean, se regăsește în opera eminesciană, reluată sub forma unor teme, motive și imagini poetice, ușor de identificat de cercetătorul care observă similitudini până la reluarea întocmai a unor pasaje / versuri. Desigur, chestiunea ține de laboratorul eminescian de creație, dar este frapantă reiterarea acestor elemente, în varii contexte, ceea ce grăiește în primul rând de anumite obsesii tematice, motivice și laitmotivice, cu trimitere către un univers originar, către o experiență de viață legată de lumea și natura Ipoteștilor, spațiul unei biografii sublimat într-o operă care poartă inevitabil amprenta unui biografism ce vine să-i exprime spiritul de autenticitate, de specificitate, concretețe.
        A sesiza aceste „reiterări” privind imaginea unor chipuri și locuri ipoteștene, atât în poezia și dramaturgia, cât și în proza, în fragmentarium ori corespondența poetului, este un act de „detectivistică” literară, pe care dl Coșereanu îl practică destul de onest și deopotrivă convingător. Domnia-sa procedează, în privința poeziei și prozei, într-un mod cronologic, comentând poezii antume și postume din perioada adolescenței, tinereții și maturității, pe ani, începând cu 1866 (anul debutului cu „De-aș avea...”, dar și al altor poeme: Spre suvenire, O călărire în zori, Din străinătate, Misterele nopții, Frumoasă-i..., Ondina, Copilă, angel de înălțare) și continuând cu 1867 (Nu e steluță, Din lira spartă, Care-o fi în lume),1869 (Amicului F.I., De-aș muri ori de-ai muri, Prin nopți tăcute, Când privești oglinda mării, Când, Printre stânci de piatră seacă, O stea prin ceruri, Copilă-înger, vis în mirare, De ce să mori tu, Locul aripilor), apoi cu 1870 (Îngere palid, Miros e-n flori de jale, Din ocean de vise), 1871 (Steaua vieții, Basmul ce i l-aș spune ei, Întrebi o soră, Mortua est!, Iubitei, Aveam o muză, Copii eram noi amândoi, S-a dus, Te-aștept iubită), până în 1882 (Floare de tei, Stelele-n cer)...
        Peste tot criticul regăsește imaginea de neuitat a iubitei de la Ipotești și peisajul floral din luna mai (I. D. Marin o identificase cu Casandra Alupului, fata blondă cu ochi albaștri, care păștea giunca pe deal, moartă în 1864, la numai 19 ani, alături de care tânărul de numai 13 ani a cunoscut „străfulgerarea iubirii”). Astfel, copilul găsește în spațiul ipoteștean elementele potrivite structurii sale romantice, experiențele sufletești fiind trăite acum „cu maximă intensitate”, fie că e vorba de adolescenta blondă „mândră, dulce, răpitoare” (De-aș avea..., Povestea codrului, Codru și salon, Ea-și urma cărarea-n codru, Freamăt de codru sau chiar Strigoii etc.) sau de nepoata boierului Balaș, venită de la Viena, care fuge călare în lume cu fiul lui Hodoroabă, slugă la grajdurile boierului, al cărui administrator era tatăl poetului (O călărire în zori).
        Așa după cum se vor regăsi în opera eminesciană imaginile satului natal, începând de la poemul Din străinătate care „certifică și evidențiază spațiul ipoteștean”, până la texte de felul „Fiind băiet păduri cutreieram” din 1878 (colibele din valea natală „ce undula în flori”, râul, pădurea, „zburdarea”, jocurile copilăriei, cerul, freamătul naturii, păsărelele, izvorul, teiul, luna, raiul de basme, chipul angelic al iubitei etc.), ori până la pagini din romanul autobiografic neterminat Geniu pustiu. Imaginea Casandrei (înmormântată la 20 ianuarie 1864) dăinuie și în poeziile de mai târziu, din 1876, precum „Azi e zi întâi de mai”, „Zadarnic șterge vremea”, „Melancolie”, „Lacul”, „Dorința”, „Crăiasa din povești” și atâtea altele, în care este remarcabil faptul cum poetul „știe să topească în imagini noi o poezie mai veche și s-o rescrie cu gândul la iubita prezentă” (p. 204).
        În privința anului 1878, - când în lunile iunie-iulie Eminescu se găsește în Floreștii din sudul Gorjului, la conacul junimistului Nicolae Mandrea, lucrând la traducerea volumului întâi din Documentele Hurmuzaki, „Fragmente din istoria românilor”, apărut la începutul anului 1879 – noi observasem că iubirea de o vară evocată în „Freamăt de codru” („ochii vineți,/ Ce luciră peste mine/ Vara-ntreagă”) face referire la fata preotului Duțescu din partea locului, Elena, de care poetul se îndrăgostise și cu care colinda Câmpul Cerbului și dealul împădurit. Legenda („episodul Florești”) se cunoaște, s-a scris o întreagă literatură pe această temă, noi înșine am reținut-o, cu tot istoricul, în documentarul Mihai Eminescu – drumuri și popasuri în Gorj (2016), considerând generate de aceeași experiență și alte poeme, precum „Ea-și urma cărarea-n codru”... Că și aici ar fi vorba tot de „iubita de la Ipotești”, poezia fiind apropiată de „Povestea codrului”, iarăși e un lucru care se poate discuta pe portativ biografic, important este felul în care imaginea obsedantă a fetei din adolescență reapare în poezia eminesciană din varii etape, precum o stea de neuitat din noaptea uitării... Propriile-i experiențe sunt sublimate, acestora li se asigură un „rang artistic generalizator, iar datoria noastră este să le identificăm pe cele dintâi.” (p. 249).
        După cum din unele poezii și fragmente de proză (bunăoară din Geniu pustiu, 1868-1869) se ivește chipul fratelui Ilie, felcer la Spitalul oștirii din București, mort de tifos la 28 decembrie 1863 (și nu când poetul era student la Viena și stătea rău cu banii, altfel ar fi participat la înmormântare!, v. pag. 118), luminându-i anii copilăriei cu amintiri de felul „Copii eram noi amândoi”...
        Sau chipul mamei evocat în O, mamă..., Pierdută pentru mine, zâmbind prin lume treci, dar și într-un fragment din romanul neterminat Geniu pustiu, în care jelania copilului pe mormântul mamei este impresionantă, ca și visul („în proză, totul e și mai credibil” scrie autorul, v. pag. 286-290)...
        Recitite în această manieră biografistă, poeziile, proza, teatrul, pasaje din Fragmentarium și din corespondență (aceasta, fără dubii, având adrese precise) devin un alodiu al spațiului natal, al oamenilor din partea locului.
        „Cartea de față – scrie în prefața sa dl Pompiliu Crăciunescu – ilustrează exemplar pasiunea osmotică pentru Ipotești și opera eminesciană, pasiune determinantă pentru viața însăși a autorului. Locul l-a slujit ani de-a rândul: în configurația de astăzi, Memorialul Ipotești – Centrul Național de Studii Mihai Eminescu este rodul dăruirii și abnegației. Opera eminesciană a străbătut-o, de asemenea ani de-a rândul, căutând îndeosebi trainica relianță dintre lumea cea aievea și lumea-nchipuirii. Tărâmul ierbii și tărâmul metaforei apar astfel ca două realități distincte, dar inseparabile.
        Pasionat reflexiv, autorul caută și imaginează pași desculți prin iarba copilăriei, iluminată de stele ce ard depărtărilor. Această căutare este o mărturie de existență pentru mundus imaginalis; ceea ce nu-i puțin lucru.”
        Adevărul e că intuițiile dlui Valentin Coșereanu sunt cât se poate de oneste și argumentate, dincolo de posibila reținere a unora privind această critică istorico-biografistă. Autorul, conform tezei sale, identifică în universul operei eminesciene anumite imagini reiterate, anumite metafore obsesive, ba chiar complexe imagistice întregi, teme și motive recurente, ceea ce în procesul de creație și potrivit psihologiei artistice sunt fapte ce țin de domeniul evidenței și deopotrivă explicabile, în măsura în care comentariul, sprijinit de biografie, vine să lumineze din noi unghiuri de vedere opera. Desigur, teza e validă, iar „probele” sunt uneori atât de evidente încât nu lasă loc de discuții și aproximări...
        Alteori, având în vedere complexitatea spiritului creativ eminescian, avem a face cu prelucrări succesive și cu așa-zise „actualizări” de situații, în care imagini mai vechi concurează cu altele mai recente, sfârșind prin a coagula într-un text construit pe o temă, pe un motiv, pe aluzii ușor transparente, pe metafore-simbol obsedante (a se revedea: Charles Mauron – „Des métaphores obsédantes au mythe personnel”, 1962), în cadrele unei creații de excepție în care trecutul și prezentul se oglindesc unul în altul, precum imaginile din două oglinzi așezate față în față.
        „Desculț în iarba copilăriei” este un exercițiu de critică nu numai biografistă, ci și de hermeneutică în marginea unor probe biografice indubitabile, dezvăluind o pasiune verificată și un fin simț al lecturii, de o asociativitate interpretativă reflexivă care luminează în multe privințe atât textele comentate cât mai ales acea psihologie a creației, un fel de psiho-critică radiografiind sufletul unui creator de geniu.

                                                          Zenovie CÂRLUGEA